Noul volum de versuri al lui Marius C. Nica, Și vântul sufletul mi-l ară (Editura Semne, București, 2017), are parte de un debut axat pe condiția poeziei, respectiv a poetului, pe limitările existențiale care intervin nu de puține ori. Autorul investește o mare sensibilitate pentru a pătrunde și a deveni elocvent în aceste zone subtile. Personajele mitologice recognoscibile în arhitectura textelor poetice ne îndeamnă gândurile spre un dezirabil fior al perenității.

Întâlnim aici unele dintre marile întrebări care au animat dintotdeauna spiritul. Transfigurările, omniprezente, cuprind o vădită esență dramatică, inerentă ființării mundane. Sfășierile, incompletitudinea, oglindesc numeroase constante proprii condiției umane. Ca o posibilă ipostază salvatoare, să contemplăm următoarea reprezentare olimpiano-venețiană: "Când poeții vor defila prin Olimp/ vom ști că n-am scris în zadar/ am divinizat o lume perfidă,/ într-un context atât de bizar/ (și am spus că nimc nu-i murdar)/ Când poeții vor cutreiera Grande-Canale,/ adumbrind peisajul acela sublim,/ vor îmbrățișa în Piața San-Marco/ doar cântecul unui heruvim./ Și iar mă încearcă o stare parșivă/ când devoalez un fagure din alveole,/ să cumpăr confraților întru poezie/ în loc de papirus, numai gondole...// Când poeții vor defila prin Olimp,/ vom ști că n-am scris în zadar,/ am stăvilit o lume în derivă/ împovărând porfirul cu-atâta amar." (Asceză) Sunt universuri în continuu proces de generare, veritabile specatacole imaginative cu virtuți cinematografice. Marius C. Nica aderă integral la ideea conform căreia poetul este integrabil eternității, accepțiunilor inefabile. Impresionează multiplele dedicații pe care autorul le etalează cu mărinimie, creatori importanți însoțindu-ne periplul printre metafore. Particularitățile fiecăruia sunt integrate câte unui text poetic cu deosebită relevanță. Exemplificăm cu una dintre poeziile închinate lui Nichita Stănescu, invocând ample dematerializări: "Un chip de aer zbura uneori/ spre trestia cerului/ acolo unde aripa nu se împiedică/ niciodată.// Dar gurile beznei adulmecă/ respirația secundei/ și cocorul răspunde cu sângele său/ îmblânzind nemărginirea.// Oglinda apei absoarbe azurul/ cu ultimul strigăt/ din care mereu peste vreme/ urcă sufletu-i nins în poeme." (Desprinderea de aer)  Altă caracteristică a cărții Și vântul sufletul mi-l ară constă în accentele parodice, asocieri inedite ce creează o pregnată atmosferă dincolo de realitate. Caracterul ludic devine captivant, indicând că este posibil și acest gen de abordare, mai destinsă. Atât de necesara evadare într-o componentă a iluzoriului are funcție purificatoare, reușind să mai aline o parte din rănile sufletești. Dramele inițiale au parte de camuflări prin torentul aserțiunilor cu înțelesuri variabile. În poezia lui Marius C. Nica, componentele spectaculare ale registrului oniric vin să accentueze ineditul celor expuse. Iată și unele ecouri din universul  clarobscur al lui Emil Botta: "Umbletul focului cântă cenușa/ enigmaticul burg ne învăluie în uitare,/ cuvintele își pierd învelișul/ într-o nestăvilită înfrigurare.../ Vuietul nopții aduce crepuscul,/ geografia supraviețuirii / e un perimetru minuscul...// Peregrin precum zborul pasărei,/ încoronat doar de vânt și ninsoare,/ sunt devorat de o neliniște/ înspăimântătoare.../ Se certifică propria noastră vânătoare,/ gonacii ne vor hăitui/ cu înverșunare,/ aleargă înspre noi, ca o nălucă,/ un abur de înălțare." (Pierduta vânătoare) Atât de speciala condiție a creatorului transpare din multe poezii, paradigmă care predispune la încercări problematizante. Fără poezie, pericolul însingurării ar avea toate șansele să devină oprimant. Trebuie să parcurgem cu deplină asumare toate vămile destinului, concluzie ce se desprinde acut din persuasivul volum pe care îl propune Marius C. Nica, Și vântul sufletul mi-l ară.