Asa a început
„Ploua. Ploua infernal de două zile. Priveam natura înecată de stropii grei și reci, cufundată în lumina de toamnă. Geamul autocarului s-a aburit, dar eu am șters cu degetele reci doar atât cât să fac un cerc de geam limpede, să pot privi afară.
Pe obraz curgeau lacrimi de suferință, de teamă și îndoială. De ieri, de când am plecat de acasă, timpul parcă s-a scurs cu încetinitorul, de parcă două sau chiar trei zile au trecut de atunci. Făcusem patru pași să mă depărtez de casă, apoi m-am întors să mai privesc o dată căsuța cu geamuri și uși albe, cu acoperișul jos, dând impresia unei locuințe mici și intime. Cine știe când aveam să revăd locul acela? Cine știe ce surprize avea să-mi ofere călătoria aceasta într-o lume necunoscută, mirifică?...


Și iată-mă acum, singură, în autocarul care mă ducea spre o nouă viață, cu fruntea rezemată de geamul rece, privind cu ochi goi afară. Zeci de gânduri și îndoieli îmi măcinau sufletul înnegurat.
Fiecare nouă întrebare îmi ardea ochii și, deși îmi propusesem să fiu puternică, șiruri de lacrimi continuau să curgă pe obrajii obosiți.
La un moment dat însă, probabil din cauza atâtor frământări, am adormit. Somn greu și agitat, dar binefăcător pentru bietul suflet chinuit.
M-a trezit un hohot de râsete. Fetele cu care îmi începusem marea călătorie a vieții, majoritatea mai tinere și necăsătorite, erau vesele și nerăbdătoare să înceapă o nouă viață, să cucerească lumea, să cunoască băieți frumoși, să se distreze. Autocarul a fost locul în care fiecare și-a prezentat CV-ul și motivația plecării din țară. Eram un grup de șapte femei, astfel încât, atunci când am terminat toate de vorbit, făcusem deja o mare parte din drum și, cumva, nici eu nu mai vedeam lucrurile chiar așa de rău.
Pe la Făgăraș ploaia s-a oprit și natura toată strălucea. Răsărise un soare blând, care încălzea timid pământul ud. Fiecare fir de iarbă strălucea ca și cum un mare bijutier pierduse prin verdele de smarald zeci de diamante mărunte.
Simțeam ceva ca un optimism, un sentiment de siguranță că ceea ce făceam acum, drumul pe care începusem să merg, era cel potrivit și că familia mea avea nevoie de acest lucru.”
Vin sărbătorile!
”… nimeni nu vorbea, fiecare cu gândurile și îndoielile ei, cu tristețea ce începea să inunde, val cu val, ființa fiecăreia cu dorul apăsător față de cei dragi. Astăzi era seara când fiecare primea câte ceva drăguț de la membrii familiei, era seara când Moș Crăciun lăsa darurile sub brad pentru a fi descoperite a doua zi dimineață de copiii îmbujorați, în pijamale și totuși am zâmbit gândului, deși simțeam cum mă întristam minut cu minut. Astă seară fetițele mele vor primi darurile de la mine și se vor bucura cum știu ele mai frumos, am gândit.
Nu am alunecat mai mult în melancolie, căci deja reintram în oraș și, culmea, m-am bucurat. Îmi doream liniștea camerei și căldura cuverturii de lână. Însă, în loc să fac dușul  fierbinte și relaxant, m-am îmbrăcat din nou și am plecat la telefon. Trebuia să sun acasă să-i aud pe toți. Mă copleșea dorul și nu voiam să adorm cumva fără să-i aud pe fiecare. Aerul extrem de rece m-a scuturat un pic, dându-mi fiori în tot corpul.
Amadou era foarte vesel în ajun de Crăciun. Pentru el, care era musulman, Crăciunul nu reprezenta mare lucru, dar respecta religia noastră, astfel încât, când m-a văzut intrând, a spus:
- Vrei să vorbești cu fetele și cu soțul? Nu cumva să plângi! Ai înțeles? Mă supăr dacă pleci plângând de aici.
- Promit să nu plâng în seara asta, am spus zâmbind.
Și nu am plâns; sau…poate am plâns doar puțin. Fetele desfăcuseră cadoul de la Moș Crăciun și erau foarte fericite. Toată lumea era bine, veselă și așteptau marea sărbătoare.  Mi-au transmis și mie o stare de bine și prin urmare am ieșit din cabină zâmbind, dar cu ochii lucioși.
- Ei, așa da! Ești curajoasă! – a spus Amadou. Crăciun Fericit!
- Mulțumesc frumos. Mă voi strădui să îl petrec cât mai plăcut.
Am plecat oarecum ușurată, căci acasă totul era bine, erau veseli și mulțumiți și acest fapt îmi dădea și mie o stare de satisfacție. Acum meritam și eu dușul fierbinte și un pat cald, dar și un somn bun și adânc. La mine, Moș Crăciun  nu avea să vină în acest an. Nu mai avusesem bani să îmi cumpăr ceva.”…. Ultima săptămână din an s-a scurs anevoie. Așa simțeam de fiecare dată între Crăciun și Anul Nou. Anul Nou însemna bucurie, petrecere, muzică, în vreme ce Crăciunul era o sărbătoare de suflet: se năștea Mântuitorul și, odată cu el se încheia postul. De aceea și bucatele aveau un gust special.
Anul Nou era un moment când îți puneai dorințe pentru perioada următoare. Era un moment de răscruce și de fiecare dată, la cumpăna dintre ani, aveam sentimentul că anul ce începe va fi mai bun și voi avea parte de armonie și liniște, de iubire și împlinire.
Uneori a fost exact așa, alteori nu. De multe ori anii au fost plini de probleme și griji, de supărări și tristeți interminabile, care m-au aruncat în vâltoarea vieții altfel decât visam să fie. Însă în fiecare an, la început, tot mă rugam și speram ca anul ce își bătea primele clipe să fie mai bun și mai ușor. Parcă în fiecare noapte de revelion renăștea speranța.
Și în acel an așteptam cu aceeași nerăbdare numărătoarea inversă, însă nu mai eram plină de optimism și de voie bună. După amiaza am petrecut-o la spital, printre perfuzii și pungi de sânge și trombocite. Cu Rina și Eliza nu a fost prea mare distracția, deși păreau și ele cuprinse de o oarecare nerăbdare de a termina tura și de a pleca acasă. Ne-am îmbrățișat la despărțire.
Recunosc că abia așteptam să se termine tura și să plec acasă, deși, probabil că aveam să petrecem revelionul ca o seară obișnuită, doar puțin prelungită, până aveam să trecem în noul an. Autobuzul își târa și el oboseala de peste an, astfel încât drumul mi-a părut mai lung decât de obicei.
Nu am apucat decât să descui ușa și să-mi scot paltonul, că a și  început să sune telefonul.
- Violeta, unde ești?
- Acasă, unde altundeva? – am răspuns ușor indispusă.
- În maxim o oră să fii gata, îmbrăcată frumos, că vine părintele Ioan să vă ia cu mașina! – a anunțat grăbită Elena.
- O oră ?!? O să încerc...
Dar o oră era prea puțin pentru câte aveam de făcut.
- Da, o oră. Vrei să te prindă Anul Nou pe drum? Veniți și voi! Eu și Mihaela suntem deja aici. Facem revelionul cu părintele și cu Cristina.
Să mai spun că într-o oră eram și schimbată și cu părul aranjat, proaspătă de parcă toată ziua fusesem la coafor? Inutil. Cert este că ideea de a petrece revelionul cu mai multe persoane îmi ștersese din tristețea pe care o resimțeam, astfel încât eram plină de voie bună și faptul că eram numai români a făcut ca seara aceea să fie una specială. Am petrecut în stilul nostru inconfundabil: am ascultat muzică românească, am cântat și am dansat.
La miezul nopții am ciocnit și ne-am îmbrățișat. Șampania era aurie și bulele de aer migrau, sărind vesele spre exterior și împrăștiind aroma fructată. Și noi toți de aici eram nişte migratori. Plecasem de acasă pentru o viață mai bună, pentru siguranță, unele pentru a-și găsi iubirea, altele fugeau de o iubire, însă fiecare avea un imens bagaj de speranțe și visuri, de temeri și îndoieli. În această seară însă toate păreau să fi dispărut și doar o ușoară tristețe mascată de zâmbete și haine frumoase trona în sufletele noastre. Optimismul bătea cel mai timid la ușa minții, căci Noul An aducea și noi așteptări, iar fiecare dintre noi încerca să le formuleze astfel încât să cuprindă toată bogăția minții și a inimii.
Vocea celor dragi în telefon aducea o bucurie în plus bietului meu suflet rănit de dor și de singurătate. Nici fetele nu dormeau, ci le auzeam vocile vesele. Am zâmbit. Când erau mici aveam impresia că sunt Chip și Dale, veverițele vesele și năzdrăvane.
Nu am mai rămas foarte mult, ci am prins să ne risipim pe la casele noastre. Oboseala de peste zi își spunea cuvântul, iar din bucuria de la miezul nopții rămăsese iarăși o ușoară melancolie care tindea să ne cuprindă pe toți.
Am mers pe jos, vorbind într-una, ca să treacă timpul mai ușor și să nu mai simțim gerul pătrunzând mișelește până la piele prin micile spații rămase neacoperite. Noaptea avea totuși un farmec aparte și cerul strălucea cu ochișorii lui înghețați, urmărind oameni mici care încercau să se bucure de magia provocată de sentimentul că stelele și planetele se rearanjează pentru a da sens zilelor ce vor forma noul an. Și de aceea fiecare își dorea ca în intervalul următor să facă ceva ce nu a mai făcut, să experimenteze lucruri noi, să călătorească poate, să-și îndeplinească dorințele care în toate celelalte seri păreau imposibil de atins.
Restul nopții, zorile de zi, m-au prins gândind la ce îmi doresc eu pentru noul an ce tocmai începuse: planuri noi, proiecte noi, vise de împlinit. Și culmea, chiar simțeam că totul este posibil.
Spre dimineață visele cu ochii deschiși s-au transformat în vise creionate pe aripile somnului, ce mă purta pe căi neștiute către casă, către familia mea…”
Primăvara vine cu vești bune

”Duminica mă trezeam devreme, mă îmbrăcam îngrijit și îmi purtam pașii spre biserică. Simțeam o nevoie acută să fiu între oameni necunoscuți, să îmi las gândul să zboare spre rugăciune, să-mi găsesc liniștea, eliberarea de toată presiunea zilnică.
Uneori rugăciunea era atât de profundă încât, la sfârșitul slujbei parcă eram o persoană purificată, ușoară, optimistă. Alteori nu reușeam să mă concentrez; priveam copiii jucându-se fără griji printre bănci, auzeam câte o voce stridentă cântând mai puțin melodios sau poate simțeam frigul cum  mă cuprindea de la picioare până la corp.
Veneau tot mai mulți români la bisericuța ascunsă printre alte clădiri șterse, cenușii. Eram o comunitate mare. De-acum, ne cunoșteam din vedere și uneori ne recunoșteam prin magazine. Mulți erau îmbrăcați sărăcăcios, pe fețele lor slăbite se vedea oboseala și probabil lipsa unor condiții bune de viață. Nu erau veseli, ci mai mult introvertiți și triști. Erau ca mine.
Părintele era și el la fel ca noi. Tânăr, foarte slăbit fizic, dar cu o energie debordantă, se îngrijea de sufletele noastre și făcuse din biserica aceea imensă și rece nu doar un loc de rugăciune, ci un loc unde toți românii se puteau întâlni, un fel de refugiu pentru a ne regăsi pe noi înșine, cu religia și cultura noastră.

*

„Uneori mă întreb dacă e drept să fie așa, dacă e drept să fiu atât de singură și de nenumărate ori umilită. Oare banii merită sacrificiul ăsta? Și dacă da, atunci de ce îmi simt sufletul greu și plin de durere?
Am senzația că nu voi reuși să merg până la capăt, că tot ce mi se întâmplă e prea mult pentru mine. Mă simt…mă simt nesigură și nu am încredere în nimeni.
Știu că doar cei de acasă mă iubesc sincer și mă încurajează. În rest, totul e o mare porcărie. Îmi dau seama că lumea e mult mai rea decât știam eu, iar eu am nimerit într-un loc nu tocmai liniștit.
De unde vine oare ura și invidia și dorința de a umili pe cel de lângă tine? Oh, dac-aș putea să-mi închid ochii și urechile să nu mai aud nimic în jur, să fiu doar eu și gândurile mele… Mi-e dor de Violeta cea de dinainte de a veni în Italia. Tânjesc să fiu eu însămi din nou.”
…Gânduri așternute pe filele albe ale celui mai bun prieten și multitudinea trăirilor pe care un suflet singuratic le poate îndura. Zeci de idei se zbăteau între tâmple, mânate de acea durere surdă izvorâtă din singurătate și dezamăgire. Durerea umilinței îmi răsucea măruntaiele și o greutate în piept mă făcea să realizez deseori că oricând sfârșitul este aproape.
Ropotul ploii întotdeauna mi-a făcut bine, așa că în scurt timp am ieșit în
ploaia rece, afară, să-mi liniștesc gândurile zbuciumate.
Picături de ploaie tropăiau pe umbrelă, pașii se auzeau singuratici pe trotuar. Orașul era parcă adormit, moleșit. Ici-colo, câte o persoană ascunsă sub umbrelă traversa grăbită, izgonită din casă de treburi și probleme.
Chipuri angelice zâmbeau din vitrine. O ușă s-a deschis și a lăsat să străbată afară larmă veselă și miros de pizza și cafea.
Mă-ncerca un sentiment de tristețe și solitudine, de melancolie și dor nesfârșit.
Brândușe albe și mov își ițiseră căpșoarele și priveau puțin uimite la puținii trecători grăbiți, care nici măcar nu-și bucurau privirile de imaginea plantelor fragede. Era atâta frumusețe pură și atâta liniște! Doar pașii mei răsunau singuratici pe trotuar, însoțiți de cântecul ploii.
De ce nu-mi erau oare gândurile potolite și liniștite cum era natura în acea primăvară? De ce mă simțeam atât de singură și de tristă?

*

Primăvara capricioasă își făcu loc încetul cu încetul printre zilele ploioase și reci, iar îmbrățișarea ei de raze aurii făcea pământul întreg să tresalte în zvâcnire de iarbă crudă și de copaci înfloriți.
Fereastra era larg deschisă spre cer. Gândurile zburau libere spre casă, spre cei pe care îi iubeam cu toată ființa mea. Aer proaspăt de verde crud și de sărbătoare intra în cameră, făcând să se zbată perdelele cu un murmur abia perceptibil.
Cum e posibil ca un suflet atât de plin de iubire să simtă atâta singurătate și tristețe?
O mireasmă de brândușe și narcise, de copaci înverziți, îmi pătrundea în nări, fără ca totuși să-mi aline tristețea. Nu putusem simți astăzi nici măcar bucuria sărbătorii, n-am simțit bucuria întregii firi. Am văzut doar bucuria bolnavilor când am împărțit ramuri de măslin.
Uneori mă gândeam că eram nedreaptă; eram sănătoasă, tânără, aveam o familie reușită, acum aveam și bani, urma să am o casă frumoasă și poate o mașină, dacă rămâneam sănătoasă la suflet și la trup. Dar ce preț aspru era această despărțire de cei dragi!
Alteori simțeam că se luptă în mine două ființe deosebite: una blândă, care ar vrea să facă fapte bune și să suporte totul fără cârtire și una rea, care e mândră, orgolioasă și care observă durerea altora fără a încerca să facă nimic.
Deocamdată se apropia Paștele și atât eu cât și celelalte românce ne făceam planuri și cumpărături pentru a găti delicatese tradiționale: cozonac, pască, ouă roșii. Însă pentru mine avea să fie momentul pe care îl așteptam de când venisem în Italia; urma să merg acasă pentru o săptămână, așa că totul părea încă și mai minunat.
Oarecum, faptul că urma să merg acasă era atât de important, încât parcă nu mai resimțeam așa acut nici supărarea pentru că încă nu lucram ca asistentă. Nici sfârșitul de lună  nu mai venise cu acea încordare în așteptarea afișării graficului de serviciu. Știam că voi lucra tot ca acum, totuși m-am dus să mă conving, total lipsită de interes, după ce au plecat toți din biroul caposalei.
M-am apropiat să mă uit totuși și voiam să fiu singură pentru că nu știam ce reacție voi avea. Nu-mi vedeam numele în josul paginii, separat. Am privit din nou, mai atentă, căci nu mă vedeam deloc pe grafic și nu mică mi-a fost mirarea să constat că numele meu era între cele ale colegilor mei, în ordine alfabetică.
Am făcut ochii mari și m-am rezemat de perete, căci lacrimile îmi tulburaseră privirea. Inima o luase la galop în timp ce zâmbeam ușor printre lacrimile ce-mi udau obrajii. În sfârșit eram în grafic cu celelalte colege. Mi-am șters lacrimile căci se auzeau pași venind într-acolo.
- Ciao, Violeta! Ce faci? Ai văzut că te-am pus în grafic? – a întrebat capo-sala.
Era o femeie drăguță, prezentabilă, foarte elegantă, cu o voce pătrunzătoare.
- Am văzut. Mulțumesc! – am răspuns evitând privirea.
- Dar, Violet, ce faci? Plângi? De ce plângi? – a întrebat Giovanni cu accentul lui sicilian.
- Nu, nu plâng. Însă obrajii mei brăzdați de lacrimi dezmințeau cuvintele, căci bucuria mea era atât de mare, încât nu mă puteam opri.
- Hai liniștește-te! – am auzit-o iar pe capo-sala. Ai dovedit că te poți adapta în orice situație și chiar dacă nu ți-a plăcut ce a trebuit să lucrezi, te-ai descurcat foarte bine. Colegii tăi ți-au dat votul lor de încredere.
- Colegii mei? M-au evaluat din nou?
- Da. Am vorbit cu absolut toți și ei au spus că ești pregătită să revii, că acum ești sigură pe tine și comunicativă.
Nu îmi venea să cred. Giovanni zâmbea și el complice.
- De ce nu mi-ai spus înainte? – l-am întrebat.
- Pentru că trebuia să fie o surpriză și pentru că am vrut să-ți vedem reacția. Toți știam, dar nimeni nu ți-a spus. Și a meritat așteptarea. Totuși, nu ne gândeam că o să plângi așa de mult.
- Hai să ne uităm cu cine lucrezi!
Am șters repede lacrimile și am privit atentă. Lucram numai de zi prima săptămână, în fiecare zi cu altă colegă, apoi plecam acasă după Paște și, la întoarcere, mai lucram trei zile secondată, apoi singură.
O, Doamne! – mi-am zis. Lucrurile evoluează foarte repede. Deci, la întoarcere voi lucra singură. Abia acum aveam sentimentul că mă aflu în locul potrivit și mă simțeam foarte bine.
- Felicitări, Violeta!
Am întors capul brusc. Era chiar Eliza, cea care îmi făcuse prima evaluare.
- Îmi pare rău că a trebuit să fie așa.
- Nu trebuie să-ți pară rău. Poate că așa trebuia să fie. Acum, într-adevăr mă simt altfel decât atunci. Parcă știu mai multe, deși recunosc că perioada de pedeapsă a fost prea lungă pentru mine. Am suferit foarte mult în lunile astea.
Am întors capul într-o parte. Nu o mai puteam privi.”

Ca-ntre fete
”Era încă răcoare, deși soarele răsărise și totul strălucea deja cu irizație de miere printre verdele copacilor și al întinderilor vaste de viță de vie pe lângă care treceam. Prima călătorie cu autobuzul italian a fost relaxantă. Părea exagerat de lat pentru străduțele înguste ce se strecurau printre clădirile de piatră ale unui orășel mic, în drum spre Lignano.
Am coborât lângă plajă și am tras adânc în piept aerul sărat. De fiecare dată când ajungeam la mare, acasă sau în Italia, aveam același sentiment că îmi lipsise mirosul ei și șoapta valurilor.
Buna dispoziție și-a făcut loc între noi imediat ce am coborât, căci probabil fiecare avea nevoie de energia mării și de căldura soarelui, care să ne aducă în obraji puțin arămiu.
- Unde să ne așezăm? – veni întrebarea Ilenei.
- Mai aproape de apă, am răspuns.
Am întins prosoapele pe nisipul fin și m-am întins la rând. Am închis ochii și am zâmbit. Era atâta liniște, tulburată doar de valurile mici ce se răsfrângeau pe țărmul lin! Simțeam pe piele briza ușoară ca o mângâiere ce mă înfiora.
Ileana se mișca în continuu. Mihaela ațipise deja, căci fusese de noapte. Auzeam, stând cu ochii închiși, respirația sacadată, liniștită, amestecată cu șoapta Adriaticei.
- Cum este la tine la serviciu? – a întrebat Ileana
- Este bine.
Nu voiam să mă laud singură. Eram convinsă că știau toată faza nașpa prin care trecusem, însă nu cred că aflaseră și de reușitele mele. Nu mi s-a părut în regulă să spun mai mult, așa că am preferat să răspund scurt. Am zâmbit însă, căci mă simțeam mulțumită de felul în care lucram și apreciată de colegii mei.
- Știam că lucrai ca infirmieră, însă de un timp nu ai mai povestit nimic de la serviciu, a continuat Ileana.
- S-au întâmplat multe între timp. Așa de mult a trecut de când nu am mai sporovăit noi două?
- A trecut ceva vreme. Am avut ture opuse. Când eu veneam, tu plecai.
- Asta cam așa este.
- Ce mai este pe la tine pe la serviciu?
- E greu. Ce să fie? Bolnavii sunt gravi, situația este uneori atât de delicată, încât nu le poți spune adevărul. Unii sunt mai introvertiți, alții, dimpotrivă, vorbesc despre familiile lor. Un lucru este cert însă: cu toții suferă cumplit. Boala îi slăbește, le dă o paloare exagerată a pielii, au cearcăne vineții sub ochi și le cade părul.
- Cred că este foarte aiurea să-ți cadă tot părul.
- Este. Aveam o pacientă cu părul lung foarte frumos. Când a început să-l piardă, a fost tunsă până la umeri, apoi băiețește. Perna se umplea permanent de fire de păr și a trebuit să o tundem de tot. A fost un adevărat șoc pentru ea. Spunea că nu o vor recunoaște copiii, că soțul nu o s-o mai placă. Însă ea, fără păr, părea chiar mai frumoasă decât înainte. Ochii albaștri păreau imense lacuri albastre pe fața albă, iar buzele păreau încă mai pline și mai bine conturate.
- Ce păcat! Au venit copiii să o vadă?
- Nu pot intra copiii la noi în secție pentru că se folosesc citostatice. În schimb, soțul nu a reacționat rău. A mângâiat-o și i-a spus că e frumoasă și că părul va crește mai bogat și mai frumos după citostatice.
- Ce frumos! Înseamnă că se iubesc mult.
- Așa cred și eu.
- Oare există o astfel de iubire care să țină până la sfârșitul vieții? – a întrebat Ileana gânditoare.
- Eu cred că există. Dacă doi oameni se căsătoresc din dragoste și se respectă reciproc, dragostea nu se stinge între ei. Auzi, știi că am o colegă care s-a îndrăgostit de un pacient al secției? Cică tipul avea linfom Non Hodkin. Flavia s-a îndrăgostit de el și stau împreună acum. Dar îți imaginezi cum este să îngrijești bolnavi la serviciu și să continui acasă?
- Dar ei ce i-a venit să-l aleagă pe bărbatul acela?
- Crezi că l-a ales? Probabil a fost internat multă vreme, ea l-a îngrijit și s-a atașat de el atât de tare încât au păstrat legătura și după externare.
- Și acum el este bine?
- Nu cred. Nu povestește tuturor, dar spune unei prietene apropiate ei când nu se odihnește din cauză că el se simte rău. Nu îndrăznește să spună tuturor de teamă că o vor judeca, asta cred.
- Și cum este fata asta?
- E drăguță, tânără, înaltă și subțire, e energică și vorbește frumos.
- Își putea găsi un bărbat sănătos.
- Cred și eu, dar dragostea nu alege după criteriile astea.
- Ai dreptate, de fapt. Uite, pe mine mă place Roberto, dar mie nu-mi place de el chiar atât de mult, a spus Ileana.
- Atunci de ce ieși cu el?
- Îmi place puțin, dar nu îl iubesc. M-am gândit că poate dacă îl cunosc mai bine, mă îndrăgostesc, dar nu se întâmplă, după câte văd, a spus râzând Ileana.
- Să știi că nici eu nu mă îndrăgostesc la prima vedere. Nu mi s-a întâmplat niciodată, am spus eu, uimită oarecum de întorsătura pe care o luase discuția. Adevărul este că cine m-a plăcut, a trebuit să se străduiască să-mi atragă atenția.
De fapt, privind marea în zare, mi-am dat seama că pentru mine iubirea este ceva sfânt și frumos. Iubirea înseamnă tandrețea unei atingeri, blândețea unei priviri, atenție și dăruire. Iubirea înseamnă sacrificiu și renunțare, răbdare, înțelepciune, mângâiere, pasiune, dor. Nu sunt sinonime, dar fac parte din familia iubirii. Oare mai sunt și alte cuvinte care ar întregi arborele genealogic al iubirii? Cu siguranță: acceptare, sărut, răsărit de soare, fior, dragoste, alint.
E un joc al cuvintelor pe care l-am exersat și în alte situații, cu alte sentimente în care mă cufund uneori. Pierdută în gândurile mele, am făcut o pauză mai lungă. Marea întotdeauna avea efectul acesta asupra mea. Mă linișteau șoaptele ei ca mătasea.
- Ai adormit și tu? – a întrebat Ileana, stricând echilibrul cu natura.
- Nu, doar mă gândeam.
- Cred că te gândeai departe, căci ai tăcut dintr-o dată.
- Da, departe – am răspuns cu voce tare. Departe până la orizontul în care
cei doi îndrăgostiți, marea și cerul, își dau sărutul albastru – mi-am continuat ideea în minte.
- Pe la tine pe la serviciu ce mai este? – am întrebat și eu.
- La mine nu e așa plăcut. Am două mame foarte pretențioase internate cu copiii. Am și două colege cu care nu mă înțeleg deloc și mă calcă pe nervi. Ieri au venit în secția noastră câțiva medici rezidenți îmbrăcați în clowni, au adus baloane colorate și unii au împletit figurine din baloane.
- Foarte frumos. Nu am mai auzit despre o astfel de inițiativă.
- Au un program pentru a încerca să aducă zâmbete pe fețele copiilor. Și au avut succes. Să fi văzut ce bucuroși erau copiii! S-au jucat cu fiecare copil și fiecare a primit  câte un balon modelat.
- Foarte frumos. Mă surprinde o astfel de inițiativă.
- Da, e ceva nou, dar se pare că are succes. Medicii ăștia sunt voluntari. Au și niște halate cu fluturi și floricele, iar pe cap tichii colorate. Copiilor nu le mai trezește sentimentul de teamă când văd uniformele alea vesele.
- Ar trebui să aveți toți uniforme din alea.
- Așa am auzit, că ne vor aduce uniforme cu imprimeu de acum.
- Ce frumos! Uniformele deosebite, împreună cu un ton plăcut al vocii, vă vor ușura cu 50% munca cu copiii.
- Cu siguranță așa va fi, a confirmat și Ileana.
- Măi, voi mai aveți mult de trăncănit? – s-a auzit vocea Mihaelei, trezită probabil de discuțiile noastre.
Noi două, surprinse, am pufnit în râs.
- Ați venit la plajă ca să vorbiți tot despre serviciu? – a continuat ea.
Da, chiar așa era. Serviciul ne umplea o atât de mare parte a vieții, încât nici nu ne dădeam seama că în timpul liber tot de el eram preocupate.
Adevărul este că o asemenea meserie chiar îți controlează viața. Că ești acasă sau la serviciu, oricine din anturaj se poate simți rău și să aibă nevoie de un sfat, de o măsurare a tensiunii arteriale sau de un tratament. Uneori o vorbă de încurajare este suficientă pentru ca omul să se simtă mai bine.
Dar ce înseamnă asta totuși? Timp. Timp răpit din propria viață și dedicat oamenilor, cărora, uimitor, li se pare foarte normal să o faci și să-ți sacrifici o parte din viața ta particulară pentru că ți-ai ales o astfel de meserie. Și asta facem de fiecare dată. E o datorie morală a unui asistent medical să ajute în orice împrejurare, să se ridice când ar prefera să mai doarmă puțin, să îngrijească copiii sau rudele altora, în vreme ce copilul lor adoarme cu o lacrimă uscată pe obrăjor.
Dar oare oamenii aceștia care te roagă din priviri blajine să îi ajuți că-i doare rău ceva, oare ei, odată vindecați, își mai amintesc de tine, ființa în uniformă care le-a vegheat somnul? Oare ei realizează de câte ori ai intrat noaptea în salon să vezi cum mai respiră? Poate că da, poate că nu. Este cert însă că dincolo de datorie și de uniforme, îi îngrijim cu atenție pentru că ne pasă, pentru că nu putem rămâne indiferenți la suferința lor și pentru că am vrea să fim ca niște îngeri albi, luptând să le lungim existența. Iar la ieșirea din spital, când fiecare pacient și asistent medical trage cu nesaț aer în piept, omul uită chipul celui care l-a îngrijit și dacă ulterior se întâlnesc întâmplător, omul, acum sănătos, întoarce capul sau se preface că nu recunoaște pe cel din fața lui.
De multe ori mi-am imaginat că oamenii bolnavi  simt un fel de umilință pentru că i-am văzut în neputința lor, că le-am văzut slăbiciunea în paturile albe, când stăteau amorțiți, cu obrajii supți și palizi. Nu mai vor să-și amintească prin ce au trecut, așa că pășesc nepăsători pe lângă cei care i-au îngrijit zile și nopți.
Și noi ce facem? Îi privim și zâmbim în sinea noastră pentru că noi, îngerii albi, lucrând cu moartea de mână, am ținut în mâinile noastre viețile lor. Pășim mai departe, îndepărtându-ne tot mai mult, fiecare pe drumul lui. Doar întâmplarea poate, sau boala, fac ca aceste drumuri să se intersecteze la un moment dat.
- Vorbim despre serviciu, am spus relaxată. Noaptea ta cum a fost?
- Nu a fost foarte dificilă, dar obositoare totuși, a mormăit Mihaela. Mie îmi este foame! – a spus tot ea.
- Și nouă.
- Hai să mâncăm undeva! – a propus și Ileana.
Ne-am luat câte un sandwich și ne-am întors să-l mâncăm pe plajă. Era atâta liniște și pace! Aici nici pescărușii nu erau atât de gălăgioși ca acasă, nici valurile nu erau puternice, însă astăzi apa era frumoasă, albastră, nu tulbure ca în prima zi.
La amiază, ne-am strâns bagajele și am plecat spre casă. Soarele ne mângâiase umerii toată ziua, așa că acum simțeam deja cum se strânge pielea.
Apunea soarele într-un orizont de foc când am ajuns acasă. Lumina era mirifică, aurie, îmbrăcând orașul într-un văl de poveste.”
Sânge
…”- Violeta! Am nevoie de ajutor! A murit Paolo.
- Vin imediat! – am răspuns emoționată.
M-am dus în încăperea filtru să îmi iau un halat de hârtie și scufie și am intrat. Era pentru prima dată când pășeam în secțiunea Trapianti ca asistentă medicală. Însă perioada aceea mă ajutase să cunosc toate locurile unde se află materialele și știam tot ce era necesar pentru deces.
Am pregătit electrocardiograful și cutiile pentru deșeuri periculoase și am intrat.
Romina era palidă, încercănată, cu șuvițele de păr umede ieșite de sub scufie.
- Să intrăm, Romina! – am spus sigură pe mine.
- Vin și eu imediat! – a rostit cu voce stinsă.
Am pășit curajoasă, am deschis ușa și am rămas țintuită locului. În salon erau patru persoane care își plângeau liniștit ruda.
- Condoleanțe! – am spus cu voce nesigură.
Oamenii ăștia nici nu aveau voie să fie aici! – am gândit.
- Vă rog să ieșiți puțin afară din salon!
- Dar Romina a spus că putem sta cu el.
- Veți intra imediat ce vom termina treaba aici, am replicat hotărâtă.
- Dar vrem să rămânem.
- Este împotriva regulamentului intern. Vă rog să ieșiți ca să pot lucra și să termin mai repede.
Au ieșit cu mare greu din rezervă. Romina nu era pe nicăieri. Dispăruse subit.
Dumnezeule, ce miros de sânge! Era sânge peste tot. Perfuziile nu erau oprite, nici pompele care împingeau soluțiile perfuzabile în corp. Una a început să sune. Am tresărit foarte speriată.
Cred că îmi era frică, dar frica asta îmi dădea putere; iar Romina nu mai apărea. Pungile de sânge încă picurau în vene, în vreme ce trupul lui Paolo pierdea sânge prin toate orificiile posibile.
Fiori reci mi-au străbătut trupul firav. Era sânge peste tot. Nu mai văzusem nicicând așa ceva. Șuvițe subțiri de sânge se prelingeau din urechi, nas, din gură. Unghiile erau vinete. Am tras pătura și l-am descoperit. Pampersul era plin de sânge, iar sub gambe și coapse se vedeau echimoze mari.
Îmi venea să vomit. Stomacul se revolta. Am dat să ies, dar m-am oprit la ușă. Afară erau părinții lui, fratele și sora. Nu îl puteam lăsa așa. Trebuia să-l fac să arate demn în fața lor.
Am oprit toate perfuziile și sângele și am început să strâng tot de pe el. Perfuzoare, comprese, leucoplast, toate au aterizat în cutia galbenă.
Am ieșit și am tras înăuntru un cărucior de tratamente, în care se găsea  tot ce aveam  nevoie. Am  șters trupul tânărului cu mănușa saponată și am îndepărtat tot sângele, cu greu. Cu greu s-a oprit și sângerarea din urechi și din nas.
Mirosea dulce a sânge. Îmi venea să vomit și îmi curgeau lacrimile ștergând sângele uscat.
Mulți spun că sângele nu miroase. Ba vă contrazic, miroase! Miroase a moarte, a sfârșit. Simțeam prezența morții acolo, poate lângă fereastra întunecată, cum îmi sufla răsuflarea-i de sânge în ceafă.
M-am dus iar în baie să vomit. Nu am putut și nici nu aveam timp de asta. Îmi tremura tot trupul de plâns și de frică, iar Romina nu mai apărea să mă ajute. Unde era fata asta oare?
Toată lenjeria pătată, pătura și perna, le-am pus în saci pentru a fi spălate. Am îndepărtat și pampersul, dar nu am putut renunța la el. Din penis și din anus continua să curgă sângele.
Lenjeria imaculată am schimbat-o cu greu, rulând bolnavul. Lacrimile se scurgeau tăcute pe sub mască. Mă străduiam din răsputeri să nu îl scap din pat.
Am făcut ordine în încăpere, aruncând tot ce atinsese bolnavul, apoi am închis cutiile și le-am îngrămădit spre ușă. Am schimbat masca udă și am ieșit să scot căruciorul din salon, apoi cutiile și sacii.
Am privit în urmă. Paolo parcă dormea în lenjeria albă, iertat de păcate prin însăși durerea bolii necruțătoare, care îi mușcase din mădulare.
- Puteți intra acum! – am spus fără să-mi recunosc măcar vocea.
Am împins totul afară din secțiunea Trapianti pe ușile din sticlă și am ieșit prin zona filtru. De fapt, nu am ieșit, ci m-am așezat pe suportul din lemn și am plâns.
Îmi tremura tot trupul de scârbă și durere. În nări aveam miros de sânge, totul în jur parcă duhnea a sânge proaspăt.
Cât să fi trecut oare? O jumătate de oră? O oră poate? Unde era toată suflarea neadormită din secție? Unde erau colegele mele? Unde credeți? Își dădeau consegniile.
Am apărut mirată și intrigată în uşa cabinetului asistenților, unde Nadia și Flavia primeau tura de la Romina, cea care trebuia de fapt să pregătească trupul celui mort ca să apară demn în fața părinților lui.
- Violeta, ce faci? Ai terminat? – a întrebat Flavia, cea care urma să intre în Trapianti.
N-am răspuns nimic. Doar am strâns din buze și le-am privit pe fiecare. Cu siguranță se vedea că aveam ochii roșii.
- Să știi că am predat consegniile în locul tău! – a spus Romina de parcă ea îmi făcuse mie un serviciu și nu eu ei.
Am zâmbit sarcastic. N-am spus nimic, ci le-am privit încă o dată, am luat geanta și am plecat fără să spun un singur cuvânt. Și nu, nu a venit nici una după mine să mă încurajeze sau să spună ceva, ceva banal și prostesc.
Mă durea sufletul și fiecare fibră din trup de efort și de tensiune. Simțeam în suflet ură; o ură imensă. Sau poate era umilință sau dezamăgire. Am ieșit în aerul rece al nopții. Erau orele 2200; foarte târziu pentru mers cu bicicleta la ora aceea. Răcoarea îmi biciuia obrajii pe care iar se scurgeau lacrimi amare.
Ce simțeam eu? Durere în piept, tensiune în tâmple, încordare. Ce alte cuvinte și sentimente făceau parte din familia urii? Dezamăgire, disperare, umilință, singurătate.
Da, omul se naște singur și moare singur. Doar în periplul lui prin această lume întâlnește alți oameni pe care îi iubește și îi respectă, îi apreciază sau în care își pune încrederea. Ulterior, este vândut sau trădat sau umilit, iar durerea resimțită în urma vânzării îi macină măruntaiele și mintea timp îndelungat.
Exact așa simțeam și eu: o durere de nedescris. De ce procedaseră așa? Pentru că eram colega lor româncă de care își puteau bate joc? Era o încercare să vadă dacă mă descurc? Era o mare nesimțire a lor. Eu așa credeam, dar tot durea îngrozitor de tare.
În seara aceea, ajunsă acasă, am făcut o baie lungă. Deși mă spălasem bine pe mâini, mirosul de sânge parcă îl luasem cu mine, iar acum încercam să-l alung din nări și din păr.
- Violeta, tu ești bine? – m-a întrebat Ileana. Ne-am făcut griji. Ai venit foarte târziu.
- Așa este, dar nu vreau să vorbesc despre asta.
- Ai ajuns cam târziu astă seară, spuse și Mihaela  zâmbind ironic, dar i s-a șters zâmbetul de pe față când m-a privit mai bine. S-a întâmplat ceva?
- Nu, nimic. Sunt bine.
Era replica după care și acum mă ascund când am sufletul pulbere. De obicei funcționează. Oamenii întreabă doar ca să le spui că ești ok, nu ca să știe într-adevăr ce probleme ai.
Nu simțeam nevoia să vorbesc cu nimeni acest lucru. Mă gândeam că poate ar fi râs, că poate nu m-ar fi susținut, așa că am preferat să tac.
M-am așezat în pat tremurând din toate încheieturile și am ațipit subit, dar m-am trezit repede. În fața ochilor minții se derulase de mai multe ori camera plină de sânge și tânărul Paolo sângerând peste tot.
Abia spre dimineață am adormit un somn greu, când zorii se străduiau să lumineze în roz orizontul.”

Cine hotărăște viața și moartea?


Zilele următoare aveau să fie un coșmar. Cutiile cu etichete roșii, galbene, albastre, verzi, au fost desfăcute și așezate în locuri bine stabilite. Secția nu avea izolament, ca la secțiunea de transplant, astfel că paturile cu bolnavi transplantați erau în saloane de câte doi, iar la intrarea fiecărei rezerve fuseseră așezate cutii cu mănuși, halate, scufii și calzari.
Nu găseam cu aceeași repeziciune materialele necesare, încurcam saloanele și în plus, pierdeam o mulțime de timp tot îmbrăcând și dezbrăcând halatele alea de unică folosință. Să nu mai vorbim despre risipă…
Încercam cu toții să menținem mediul steril, însă părea imposibil. Plutea o stare  de  agitație  de  nedescris pentru că efectiv nu găseam ceea ce aveam nevoie.
Materialele erau la mare distanță unele de altele, medicii nu aveau spațiu suficient să se strângă și să discute modificările importante. Mutarea aceasta ne punea la grea încercare răbdarea, dar și calitatea actului medical.
După o săptămână, când păream a fi mai bine cu toții, s-a declanșat dezastrul. Primul a început să se simtă rău chiar domnul Ferro, de altfel primul pacient care pășise în secția nouă. Avea dureri intense și începuse să piardă sânge, masiv, prin scaune și urină.
În salonul lui mirosea a moarte, a miros dulceag de sânge proaspăt. El era încă senin, căci morfina în perfuzie continuă își făcea efectul, iar tânărul avea momente de calm și luciditate.
Li se permiseseră soției și mamei să stea lângă el în salon.
- Violeta, te rog să le aduci tot ce au nevoie! – mi-a spus doamna doctor.
Soneria suna destul de des și de la el din salon ieșeau padele și scuipători întregi pline cu sânge.
Soția lui, o tânără frumoasă, cu un păr lung până la mijloc, înghesuit sub scufia strâmtă, îl spăla mereu și îi mângâia blând obrajii și fruntea.
Uneori ieșea pe hol să poată plânge în voie. I-am pus doar o mână pe umăr și am privit-o. Nu am găsit nimic să-i spun.
Luciano era un tânăr foarte înalt, de 29 de ani, frumos și cu o privire inteligentă. Probabil fusese sportiv, căci trupul atletic perfect menținut trăda o intensă activitate fizică. Aveau împreună o fetiță de doi ani. În fotografia de pe noptiera lui, cei trei formau o familie minunată.
Ce puteam spune unei femei care-și pierdea iubirea și nu oricum, ci în cele mai cumplite chinuri? Cuvintele chiar nu își aveau rostul, dar ea a înțeles că noi toți încerca, să-i fim alături.
Ne afecta atât de tare cazul lui, încât la preluarea turelor colegii mei evitau să ia salonul acela. Cred că timp de o săptămână l-am luat numai noi, româncele și nu pentru că eram insensibile, ci pentru că vedeam cum încerca fiecare să evite să-l ia și pe mine mă cuprindea un soi de milă amestecat cu furie. Căci ce frumos este să vii la serviciu și să nu faci lucruri care îți displac! Ce frumos ar fi dacă am îndeplini doar sarcinile care ne fac plăcere!
Este la fel de adevărat însă că mă rugam în minte să  nu se stingă pe tura mea și mă mai rugam să fiu atât de puternică încât, dacă se întâmpla, să nu mă afecteze foarte mult.
Într-una din zile, la sfârșitul săptămânii, am preluat tura de după amiaza, bineînțeles, tot cu salonul acela.
- Violeta, dacă tot ai lucrat la salonul domnului Ferro toată săptămâna, îl iei tot tu, nu-i așa? – a întrebat cu voce mieroasă Antonietta.
- Da, sigur, am spus ușor iritată. De ce să te mai chinuiești tu să te mai obișnuiești cu el?
- Să nu înțelegi greșit, eu nu fug de muncă. Dar dacă tu tot cunoști cazul…
- Bine. Am înțeles. Să nu mai discutăm!
Eram obișnuită de acum  cu aceste tactici ale unor colege, de a scăpa de responsabilitate.
Pe hol era liniște, așa că am preferat să încep verificarea saloanelor cu camera lui.
- Bună ziua! – am spus mamei și soției, așezate fiecare pe câte un scaun la căpătâiul lui.
-  Bună ziua! – au răspuns stins.
              Am verificat hidratările și oxigenul, am fixat pulsoximetrul la un deget. Deocamdată era stabil. Morfina îl copleșise și acum dormea.
Patul fusese schimbat recent, însă în cameră, undeva într-un colț, așteptând, era Ea. I-am simțit prezența ca un fior rece. Avea să se întâmple curând. Trebuia să ies, căci mă sufocam.
Am aruncat de pe mine halatul de hârtie și scufia, masca și mănușile și m-am sprijinit de tocul geamului, privind afară. Deși era curat totul, mirosul de sânge, același miros al morții, al fricii, era acolo, îmi pătrunsese în nări și în păr.
Lacrimi mari au prins să curgă pe obraji. Nu mai puteam face nimic pentru el. Îmi venea să vomit, stomacul se strânsese de tot și se revolta și el.
- Doamna asistentă! – m-a chemat soția, ieșită în ușa salonului. Puteți chema pe cineva să ne ajute?
- Sigur. Vin imediat.
Am chemat-o și pe Carmelina și am intrat. Toată lenjeria era numai sânge. Pijamaua trebuia schimbată, iar două scuipătoare așteptau să fie aruncate.
L-am schimbat toate patru și am înlocuit lenjeria cu una curată, am curățat totul și ne-am îndepărtat. Carmelina avea și ea ochii roșii. Nu mai erau cuvinte de rostit. Suferința lor ne afecta și pe noi.
S-a stins în noaptea aceea, pe la orele 22. Când am venit la serviciu a doua zi pentru tura de noapte, salonul era dezinfectat și gol, ca și cum acolo nimic nu s-ar fi întâmplat.

*

Curând și în alte saloane a început nebunia. Soneriile sunau continuu și rareori trecea un sfert de oră fără o chemare de urgență.
Marilena nu se simțea deloc bine. Își revenea foarte greu și eu nu aveam timp să merg să mai stau de vorbă cu ea.
Pacienta moldoveancă revenise și făceam din nou pe traducătoarea între medici și pacientă la vizite.
La ultimul salon, o pacientă mai în vârstă și cam arogantă suna pentru orice fleac, iar cea de lângă ea avea scaun la fiecare jumătate de oră.
Nu se mai ținea cont ale cui erau saloanele. Răspundeam la fiecare sonerie, iar printre ploști cu diaree,  spută, sânge, abia apucam să comunicăm între
noi.
Schimbarea asta nu era benefică nici pentru noi, ce să mai spunem de pacienți? Încă de două ori cei de la pompe funebreau ieșit cu sacii acoperiți din secție. Numai unul din transplantați apucase să se externeze.
Al cincilea și ultimul dintre ei avea plămânii afectați și tot oxigenul administrat nu părea să îl ajute. Domnul Uogo Fassano era un  bătrân simpatic. Insuficiența respiratorie cauzată de o pneumonie bacteriană îi furase și ultima urmă de bună dispoziție. Respirația lui era tot mai greoaie, iar pulsoximetrul stătea permanent pe degetul lui, indicând saturație tot mai mică.
- Dați mai tare oxigenul, vă rog!
- Imediat! – am spus mărind la maximum concentrația.
Dottoressa Caligaris îl consultă scurt și îmi făcu semn să ies pe hol.
- Violeta, mergi în salon și stai cu el! Nu mai rezistă  mai mult de jumătate de oră. Nu îl lăsa singur!
- Am înțeles.
Nu prea mă bucuram. Îmi era tare milă de ei când se stingeau și nu puteam să fac nimic. Am intrat totuși în salon dorindu-mi să rezist jumătate de oră.
- Nu mai pot să respir! Dați oxigenul mai tare!
Era deja la maximum, totuși am spus:
- Am dat. Acum e mai bine?
- Parcă puțin. Se poate mai tare?
- Da, sigur.
Mințeam din nou, căci nu știam ce altceva să spun. Cifrele pulsometrului, roșii, clipeau alertate, iar aparatul începu să sune.
- De ce face așa? – a întrebat încet.
- Imediat îl închid – am spus apăsând butonul Mute.
Saturația scădea la fiecare clipire. Pulsul scădea și el, iar pacientul meu nu mai reacționa. Am privit cifrele roșii până când nu au mai înregistrat nimic, rostind în gând o rugăciune pentru bietul suflet. M-am ridicat încet și am închis oxigenul. Am tras adânc aer în piept și am ieșit.    

*

Următoarele nopți a fost imposibil să dorm. Când somnul încerca să mă învăluie, cifrele roșii ale pulsoximetrului domnului Fassano îmi tulburau visele, arătând valori din ce în ce mai mici. Mă trezeam respirând greu, îmi făceam o rugăciune și încercam din nou să adorm. Câteva nopți am dormit doar câte două ore. Eram epuizată fizic și psihic, căci parcă nici mâncarea nu mai avea gust.
Noroc că venise primăvara, iar soarele părea să-mi zâmbească mângâind creștetul plin de griji.
Într-o zi m-am urcat pe bicicletă și am plecat singură către nicăieri. Am ajuns  în Piazza I Maggio, dar am continuat să merg. Un părculeț micuț, dar foarte
cochet și îngrijit, a fost locul unde m-am oprit să cuget.
Unde nimerisem oare? De ce trebuiseră să moară toți oamenii aceia? Ce minte diabolică a hotărât că pot fi transplantați, chiar dacă trebuiau mutați? Cum să fie luați din mediul lor steril și scoși pe afară? Absolut toți se stinseseră. Cel externat decedase ulterior la domiciliu.
Imunitate 0 + expunerea la diverși factori = moarte.
Toți cei care își puseseră speranța într-un transplant fuseseră jertfiți pe altarul medicinei experimentale.
Se făceau erori și aici. De ce oare nu putuseră face o pauză cu transplantul, până ar fi fost bolnavii în siguranță?
Am aflat o lună mai târziu, la Congresul organizat chiar de profesorul nostru „1000 de transplanturi la Udine”, când am înțeles că numărul acesta chiar trebuia atins. De aceea nu putuseră amâna. Pentru că altfel nu mai erau 1000. Statistica suna bine, însă nu îmi dădeam seama dacă era adevărul sau era umflată. Iar domnul profesor cel şarmant și elegant era oare chiar atât de detașat de numărul acesta de 1000 impus de data Congresului?
Laude și cuvinte frumoase, elogii, adevăruri, minciuni, ascundeau un singur adevăr: banii. Bugetul era foarte important pentru această secție și pentru bolnavi, iar statisticile satisfăcătoare aduceau cu sine bani, mulți bani de la stat și de la fundații.
În realitate, Italia nu era atât de diferită de România. Tot banii erau cei care conduceau viața și moartea. Iar profesorul era cel care stabilea ordinea. Restul…era hazard.