Aproape că nu-l mai recunoșteam pe bărbatul din fața mea. Oarecum speriat, m-am lipit de mama, căutându-i mâna. Fața  nebărberită și palidă și ochii  pierduți în găvanele vineții și  adâncite, de nu le puteai zări lumina, păreau ale vreunei năluci care îmi speria visele când ascultam înfrigurat poveștile cu strigoi spuse iarna la gura sobei. Trupul uscat, lipsit de vlagă și adus de spate, îi susținea cu  greutate  brațele care parcă-i fuseseră rupte de pe trup și încleiate după aceea la nimereală. M-a privit și el o vreme, ca și când s-ar fi mirat că mă aflam acolo, apoi a întins brațul drept și m-a mângâiat pe creștet  preț de câteva clipe, după care și-a întors capul și a rămas privind pierdut pe geamul odăii de parcă noi n-am fi fost prezenți. 

Gestul lui părintesc mi-a adus aminte însă cum mă  ținuse cândva pe genunchii lui de zeci, poate și sute de ori, încântându-mi copilăria cu basmele și poveștile lui…
 „Bade Mikloș, spune-mi o poveste pe care nu mi-ai mai spus-o niciodată!”, îl rugam eu căutându-i privirea, care atunci era limpede și curată.  El zâmbea înțelegător și,  scormonindu-și prin minte, ca printr-un cufăr vechi plin de comori, începea: „A fost odată ca niciodată, a fost, a fost, a fost…”… „Bine cu atâta „a fost, a fost”… Ce a fost?”,  încercam eu nerăbdător să-l fac să povestească odată. Uneori îl prindeam cu „ocaua mică”,  căci  povestea pe care o începea mi-o mai spusese cândva, chiar dacă încerca s-o mai înflorească pe ici și colo… Atunci, drept compensare, îmi povestea frânturi din viața lui și,  de multe ori, frânturile acelea aveau farmecul  basmelor  cărora atât de frumos știa să le dea viață.  Dacă nu intervenea  mama ori tata, scoțându-l cu greu din „mâinile mele”, eram în stare să-l ascult ore în șir.
- Când ai venit acasă?  am auzit-o pe mama întrebând, înainte de a se așeza în   fotoliul  de lângă soba de mojar.
Mătușa Veronica, cu lacrimile încă neuscate pe obraji, a răspuns în locul lui:
- Astă noapte… Uite cum arată, parcă s-a întors dintre morți!...
- Nici nu-ți dai seama câtă dreptate ai… Da, dintre ei m-am întors!... i-am auzit vocea venită parcă  de nicăieri, căci încă privea pierdut afară.
Îl priveam cu coada ochiului. Razele de lumină care pătrundeau în odaie îmi ofereau însă doar o siluetă diformă care încă mă speria.  Dar nu pentru mult timp, căci  Dănuț, nepotul lui și prietenul meu … de-o viață, m-a strigat să ies în curte la joacă. Pentru mine ziua a trecut repede, uitând pentru câteva ore de badea Mikloș. De-abia mai târziu, în drum spre casă, imaginea lui mi-a revenit în fața ochilor și, curios, am întrebat-o pe mama:
- Badea Mikloș  o să moară?
M-a măsurat cu privirea câteva clipe, apoi, dându-mi jos de pe cămașă o scamă invizibilă, mi-a răspuns cu glas coborât:
- Ce-ți veni, dragul mamii, cu vorbele astea? Cum să moară?…
- Că-i așa de slab și…și Dănuț crede asta!
- Stai liniștit, în câteva săptămâni se va întrema, ai să vezi!...  A lucrat mult, dar s-a întors acasă și va fi  bine…
O priveam puțin nedumerit căci avea ceva aparte în voce, ceva ca o durere, pe care am simțit-o, dar n-am reușit s-o înțeleg.  Abia peste ani am aflat cum au stat lucrurile atunci cu badea Mikloș și asta chiar din gura lui…
…Eram acasă la țară,  profitând din plin de vacanța de după al 2-lea an de liceu. Într-una din zile în curtea noastră au intrat mătușa Veronica și badea Mikloș. M-am bucurat mult să-i văd și, după ce s-au așezat lângă mine și mama, pe băncuța din curte, aflată la umbră sub bolta de viță-de-vie, am început să povestim verzi și uscate. Bineînțeles că subiectul principal am fost eu și viața mea de liceean. Mătușa a început să mă descoasă, dar eu, printre răspunsuri  scurte și vagi, îl cercetam curios pe badea Mikloș. Bărbatul din fața mea arăta acum a „om normal”, deși îmbătrânit. Nu mai semăna cu cel de acum cinci ani, când mi se păruse că evadase dintr-un cimitir și se întorsese acasă spre a muri… a doua oară. După ce și-a satisfăcut curiozitatea, mătușa a luat-o pe mama de braț și s-au ridicat împreună, plecând într-ale lor și lăsându-ne singuri.
- Mi-e dor de poveștile dumitale, bade Mikloș, îi zic eu după o vreme, fără să mă rușinez că la vârsta mea încă mai doream să-i ascult poveștile.
M-a privit și, zâmbindu-mi, a dat din cap, apoi mi-a spus:
- Cred că acum, cu școala pe care o faci, știi mai multe ca mine, dragul meu!...
- Povestește-mi ce vrei dumneata, nici barem nu-ți cer să înceapă cu „a fost odată…”, cum îți ceream când eram mic, am glumit eu.
Deodată a devenit tăcut, apoi și-a aprins o „mărășească”.  Prin norișorii albăstrui, sloboziți pe nas și gură în rotocoale mai mari sau mai mici, m-a privit de parcă ar fi vrut să-mi cearnă tot sufletul.
- Ți-oi spune o poveste, dar povestea asta  e doar pentru urechile tale, căci te văd băiat dezghețat și cred eu că-i musai s-o știi, și să n-o uiți niciodată! mi-a zis, privind conspirativ în jur.  
Îmi trezise deja interesul și așteptam cu nerăbdare să înceapă. Nu se grăbea însă. A lovit scurt cu arătătorul țigara, eliberând-o de scrum, apoi a dus-o la gură, trăgând din ea cu nesaț. Părea că-și adună gândurile. Într-un târziu, a început, cu glas domol.
- În ‘62, când a venit „colectivizarea” peste noi aici în sat, aveam mult pământ… Cei care au venit la putere m-au  pus să semnez, sub amenințare, fel de fel de „adeziuni”, ca până la urmă, deși le-am cedat tot pământul, mai puțin grădina de lângă casă, tot să mă aresteze,  cică eram „element burghezo-moșieresc degradat”. Când i-am întrebat de ce sunt arestat,  mi-au spus că era nevoie să fiu  reeducat, să pot înțelege că pământul nu e al meu, ci al întregului popor…  S-a depus un efort susținut cu mine pentru a înțelege „noua politică”.  Numai  spinarea  și tălpile mele știu greutatea argumentelor aduse de „dascălii” mei. După ce m-au plimbat prin beciurile miliției de la Șomcuta Mare, apoi prin Sighet, și m-au bătut în permanență, am fost urcat într-un vagon de marfă, alături de alți deținuți, și… direcția  Canalul Dunăre-Marea Neagră… să-mi continui studiile, încă patru ani…
O vreme a tăcut. Eram uimit de ceea ce aflam, dar mai ales de felul sarcastic în care-și povestea suferințele prin care trecuse.
- Dragul meu, dacă azi mă vezi și, uite, stăm la povești, e fiindcă am avut credință în Cel-de-Sus , că nu mă  simțeam cu nimic vinovat, dar asta, pentru călăii mei, nu avea prea mare importanță. Ba la un moment dat, gardianul care ne supraveghea, unul căruia în spate îi spuneam „ Bărzoiul”, căci stătea rezemat tot timpul într-o coadă de lopată cu care ne altoia pentru te miri ce,  ne-a spus-o de la obraz: „Bă, putregaiuri nenorocite, voi credeți că ați venit aici să vă faceți anii de temniță primiți? Nu, mă nenorociților!...  Ați venit să vă lăsați aici oasele…  Ați înțeles,  mă,  scursori burgheze?”.  
Amintirea asta l-a tulburat mai mult decât ar fi vrut. S-a schimbat la față.  A tăcut brusc și privirea  i s-a pierdut undeva într-un ungher al curții. Îmi era frică să-l mai întreb ceva și de aceeea am rămas și eu tăcut, așteptând să văd dacă va continua.  Nu știu cât timp a trecut până ce vocea i s-a făcut iar auzită.
- Într-o zi s-a prăbușit peste noi un mal de pământ... Dumnezeu a vrut să scap, eu fiind mai în margine, dar mulți din echipa mea și-au găsit acolo sfârșitul. Gardienii ne-au pus pe cei rămași în viață să încărcăm morții într-o căruță și să-i ducem la morgă, aflată în clădirea infirmeriei. Infirmierul când ne-a văzut s-a îngrozit.  Ne-a spus doar: „Uite, camera de colo e morga... Găsiți-le un loc și ăstora!”. La început nu i-am înțeles  bine vorbele, abia când am deschis ușa „morgii” am aflat cruntul adevăr...  Încăperea era una obișnuită și era plină de cadavre, oameni aruncaţi de-a valma, aşa cum ai descărca o căruţă de lemne. Se vedea undeva un cap, undeva o mână descărnată...  toţi erau în pielea goală. M-am considerat mereu un bărbat tare cu firea, dar la ce mi-a fost dat să văd atunci ... mi s-au tăiat picioarele...  Noroc cu infirmierul care a aruncat o găleată de apă peste mine, ca să-mi revin în simțiri...  M-am întors la lucru mai mult mort decât viu, tremuram din toate încheieturile de parcă aș fi fost beteag de friguri. În mine sufletul  se chircise îngrozit de tot ce văzuse și simțise , implorând  mila Celui-de-Sus. Nu mai aveam demult lacrimi așa că gardienii nu-mi puteau bănui starea sufletească, să se bucure de neputința în care mă simțeam azvârlit...
O vreme s-a oprit din povestit. Țigara din mână i se stinsese. A aruncat-o cu un gest scurt și nervos.  Apoi, de parcă acum și-ar fi adus aminte de ceva anume,  mă întrebă, cercetător:
- Fumezi?
- Nu, nu-mi place obiceiul ăsta!
- Bine faci dragul meu, că odată ce i-ai prins gustul, cu greu scapi de apucătura asta...
Simțeam că nu mai vrea să-mi povestească, că nu vrea să-și mai aducă  aminte de iadul în care a trăit mai bine de patru ani...  Într-un târziu, cu o  voce joasă, abia auzită, a continuat:
- Apoi, nu știu dacă povestea asta a fost bine ori nu să ți-o spun, dar mă gândesc că  va veni și vremea când cineva va avea destul curaj să arate  cum s-au întâmplat anumite lucruri...  și poate chiar să scrie despre ele...
- Bade Mikloș,  dar de ce nu faci chiar dumneata asta?  Ai putea să-ți scrii amintirile într-un caiet și cine știe...
Un timp a tăcut de parcă n-ar fi înțeles vorbele mele, apoi ca și cum și-ar fi vorbit sieși, a murmurat:
- Nu pot face asta!... Mi-e frică să nu-i trezesc pe diavolii îngropați cu multă rugăciune și iertare în străfundurile minții ...  
Dinspre grădină se întorceau mama și mătușa, iar badea Mikloș s-a ridicat de pe băncuță și, întâmpinându-le, a intrat în vorbă cu ele. Eu am rămas pe bancă cuprins de multe gânduri și întrebări, buimăcit de mica lecție de istorie primită, istorie reală  pe care știam că nu aveam s-o citesc  în nicio carte...  Deodată mi-am adus aminte cu claritate de cuvintele pe care le rostise  în urmă cu aproape cinci ani,  în noaptea când se întorsese de la Canalul Dunăre-Marea Neagră:
„Nici nu-ți dai seama câtă dreptate ai… Da, dintre ei m-am întors!...”