Codruţ Radi – „Ecoul dintre umbre”, Editura „Detectiv Literar”, Bucureşti, 2017

Cu o carte cu multiple registre lirice ne provoacă poetul pictor din Sinaia, Codruţ Radi, o carte în care trece-n revistă stări, radiografiază emoţii cu naturaleţea celui care ştie că imaginea în sine este un rezultat final al culorilor mângâiate şi amestecate cu pensula.
O uşurinţă dezarmantă încifrează experienţe personale pe care le ridică la valoare de esenţial, iar acest proces artistic devine unul al căutării, o provocare la introspecţie, o plonjare în apele interioare ale unui eu déjà trecut prin furcile caudine ale experimentului literar.


Îndelungul exerciţiu liric se simte cu fiecare pagină dată, iar poetul ni se relevă descifrând propriul mister al scriiturii sale: „Sunt fiara-nchipuită că mă rup/cu orice mursecare pân` la os/ce-ncape-apropierii mai prejos/într-o privire lacomă de lup” (Sinele zăvorât), sau: „Eu sălbăticit/atârnat răbdării/nu mi-e-ngăduită/foamea ca astâmpăr/muşcând/din tăcere” (Ostenire de vreme), sau: „N-am găsit încă răspuns/cum se cade mai departe/evidenţei chip ascuns/mizând restul pe o carte” (Rostire nouă).
E o provocare continuă această carte care-ar fi trebuit împărţită clar în secţiuni tematice şi stilistice – tocmai pentru unitatea ei! – una care generează imediat dileme lectorului.
Acesta se vede imediat în faţa unei dileme, pe de o parte existând tentaţia surprinderii scriiturii acestuia raportându-se strict la volşumul supus dezbaterii, pe de alta nevoia de a căuta şi celelalte cărţi ale acestui autor deja c-o operă consistentă, în căutarea surprinderii unui destin literar, urmărind evoluţia acestuia.
Oricum ar fi, tentaţia respectării algoritmului analitic fiinţează fiindcă scrisul lui Codruţ Radi are o provocatoare densitate şi structură proprie, în pofida anumitor pastişe bacoviene, un iz ce pluteşte nevăzut deasupra poemelor de introspecţie, în care autorul lasă senzaţia că-şi pune sufletul pe tavă în faţa cititorului.
O notă dominantă o au poemele fulguraţii de gând, în mai toate din acestea pornind scrierea de la anumite sintagme, cugetări, înţelepciuni pe care pare a simţi nevoia să le explice, o cale altfel temerară, posibil provocatoare.
Cert este faptul că intervenţia cerebrală în actul inspiraţiv este cât se poate de evidentă, efectul imediat simţindu-se într-un ritm întretăiat de accente dure, care îngreunează rimarea şi ritmarea, în pofida uşurinţei cu care Codruţ Radi versifică.
Volumul „Ecoul dintre umbre” este unul presărat evident cu capcane stilistice, orice lectur fiind provocat să descopere lumi interioare de profunzimi esenţializate, temele abordate fiind diverse şi susţinute de o imaginaţie luxuriantă, în pofida faptului că abordează poezia ca şi proza postmodernă, în care personajul principal este chiar autorul: „Pereţii umbre-mi par/de alţii pline/când somnul n-are cui/să se-nfăşoare/prin ochi vrând/degeaba să-şi încline/cu unghiuri de moarte/pleoapele murdare” (Printre alţii), sau: „Iarăşi am sărit aceeaşi carte/rămăşag fugarul fără zestre/într-un ochi luminii prea departe/să-mi întoarcă asfinţitul prin ferestre” (Zorit defel), sau: „Nu am în mine-atâta poezie/cât să m-aleg visării de trezie/când nu mai ştiu ce noapte ori ce zi e/şi dacă-s viu ce-nseamnă erezie” (Ca negare).
Codruţ radi îşi construieşte cu migală poemele şi imaginile din acestea, el vede cu fiecare tuţe dată imaginea de ansamblu, conştient că vederea vizionară din faţa paginii albe este egală cu cea din faţa şevaletului.
De altfel subliniază frumos acest paralelism în poemul „De graniţe”: „Deschid ochii când mă doare/să ies culorii din vis/c’tă-i rănii arătare/şi cine m-ar fi ucis,//Nopţii-n trupul meu să zboare/ce n-am terminat de scris/dintre gânduri şi prinsoare/mai întâi celui promis,//Chip de om că nu mai are/nici părerile că mi-s/doar aproapele ce moare/între viaţă şi abis”.
Tema se regăseşte şi-n alte poeme, evident cele două lumi artistice între care se răstigneşte fiind evident firul roşu al acestei cărţi, un tablou pe care ai senzaţia că poetul nu vrea să îl încheie niciodată, planând convingerea că fiecare poem ar fi putut fi continuat cu noi şi noi imagini.
Dincolo de anumite stângăcii ce vin numai din dorinţa ri(t)mării, la Codruţ Radi nu ai cum să nu observi diversitatea şi complexitatea creaţiei, una amprentată evident de-o anumită doză de cerebralitate şi închistare.
E un demers cu care bate la uşa filosofiei, fiorul acestuia străbătând multe din poeme, iar încărcătura acesteia face lectura greoaie, nu fluentă, deoarece poetul caută esenţa, afectând cumva structura poemelor: „Cercului deasupra rotunjit prin el/îi transpun căderea golurilor coarbe/printre amăgiri margini de tunel/astfel retezate fără a-l resoarbe” (Curs detriment), sau: „Ochi respins uitării/tot ce n-am închis/între pleoape sterpe/una stând la pândă” (Văz codificat).
Datorită acestui fapt este vădit uşor să descifrezi scriitura lui Codruţ Radi,  e facil să observi straturile şi substraturile imaginilor şi versurilor în fiecare poem în parte, el obţinând întregul tocmai din suprapunerea acestora, ca în tablou o culoare obţinută din amestecul mai multora.
El se străduieşte continuu ca prin prelucrarea sa literară să sublinieze stări şi trăiri personale, astfel voind să redea atmosfera propriei sale poveşti, una pe care-o transformă în senţă, în mijloc al lumii.
El fotografiază continuu cotidianul, momentul într-o încercare oarecum disperată de a opri timpul în loc, adaugă stări şi sugerează imagini, scopul evident fiind acela de a da cititorului o cheie a descifrării unei lumi în care întră toate lumile lumii, ea presupunând nemijlocit reliefarea unei anumite unităţi de limbă şi cuget între el şi cititor, numai astfel sentimentele şi trăirile acestora fiind comune.
El îmbracă haina martiriului, asumându-şi vădit rolul de vorbitor în numele tuturor, el fiind cel care desenează emoţii şi trage tuşe groase de simţăminte într-o lume altfel improprie visului şi poeziei.