Am intrat în curtea casei de la Uileac. Iarba necosită aproape că acoperea roţile maşinii. De după gărduleţul care desparte curtea mea de cea a surorii mele, Alex, strănepotul meu, un copilaş năzdrăvan de șase anișori, urmărea atent sosirea mea. Când m-am dat jos de la volan, a deschis portiţa şi a venit să mă întâmpine. Bucuria revederii se simţea în toate gesturile lui, dar cel mai bine o vedeam în ochii lui mari, care mă priveau într-o lumină albastră. Înainte să-l ridic în braţe, a întors capul, strigând din toate puterile lui:
- Buni, buni, a venit Milian!...


Mi-am întors şi eu privirea spre curtea vecină, dar nu mi-am zărit sora, doar glasul ei mi-a ajuns la urechi:
- Alexuţ!... Unchiul Milian, se spune, da?...
Câteva clipe mai târziu a apărut și ea, urându-mi bun-venit.
În timp ce vorbeam cu soră-mea, Alex mă ia de mână și, cu gesturi discrete, încearcă să-mi abată atenția iar asupra lui. Mi-am dat seama că vrea să-mi spună ceva și m-am aplecat spre el. Ridicându-se pe vârful picioarelor, cu o voce aproape conspirativă, îmi șoptește la ureche:
- Milian, îmi dai voie să-ţi spun Milian?...
- Dacă-mi dai un pupic, atunci... da! i-am răspuns tot în șoaptă.
După ce „tranzacția” a fost încheiată, îmi zice:
- Tu ştii că zilele astea am făcut şase ani şi că la toamnă voi merge la şcoală?
- Am auzit ceva, ceva... Tu chiar vrei să te duci la şcoală?
- Da!... Aş vrea la şcoala lui Dodo, dar va fi greu, că e departe...
În gând îi dădeam dreptate, Dodo, mătuşa lui, profesoară la un liceu din Ş., deşi îl iubea foarte mult, nu putea să fie ea cea care îi deschidea porţile „cunoaşterii”. Din gândul meu am fost trezit de glasul vioi al lui Alex:
- Vii să îţi arăt ceva interesant?
- Descarc bagajele, apoi merg!
- Te rog acum, o să vezi... e foarte interesant ce-o să-ţi arăt!
- Bine!...Unde mergem?
- La tine-n grădină!...
S-a desprins de mâna mea şi a luat-o la fugă pe aleea de lângă casă, eu urmându-l, curios să văd ce am în grădină și eu nu știu.
Pe la începutul lunii aprilie, în spaţiul dintre doi vişini săpasem o mică suprafaţă de teren, cred că nici patru metri pătraţi, pe care plantasem nişte ceapă. Acum era mare, cum era mai bună lângă o bucată de slănină prăjită şi, mă rog, o bucată de caş... De pălincă nu aduc vorba ca să nu vă fac... rău!...
Alex se apropie de „parcela” de ceapă şi cu degetul îmi arată ceva lângă primul rând. Mă străduiam să înţeleg ce trebuia să văd acolo, dar, sincer, nu zăream nimic deosebit. O vreme s-a uitat la mine, cumva nedumerit, apoi a venit cu o explicaţie să mă lumineze:
- Vezi gropiţele astea? mi-a arătat el aplecându-se şi punând degetul ici-colo. În ele am plantat şase bobiţe de fasole, să ai şi tu... Ştii ce bine merge fasolea cu ceapă?!...
Îmi venea să râd, dar m-am arătat serios și foarte interesat de ceea ce făcuse. Pe deasupra, avea dreptate, fasolea merge bine cu ceapa verde!… De ce nu mă gândisem când am plantat ceapa? După o vreme, cu zâmbetul pe buze, l-am luat de mână şi ne-am întors în curte. Gestul lui Alex de a-mi dărui, și nu oricum, şase boabe de fasole, de, ca să am și eu lângă ceapă… mi s-a părut cel mai minunat dar pe care îl puteam primi în acea zi. Nu aș fi crezut niciodată că șase „bobițe” de fasole pot să-mi aducă atâta bucurie şi atâta „hrană” în suflet. Mi-am dat seama, dacă mai era nevoie, cât de importante sunt gesturile, chiar mărunte fiind, dacă sunt venite din suflet…