1. mâine
nu mori neapărat
dar simți cum viața se îngustează
ca străzile prin parbrizul
unei mașini în viteză
și nu e ca și cum
ai spune toate rugaciunile
pe care le mai știi
ca să fie de-ajuns să pui
contră prăbușirii
în picaj
nu ai sens și nici frâne
o soră vitregă a gravitației
te mai duce pe colo colo
iți trage de colțul buzelor
îți luminează ochii
până la urmă asta contează
să crezi cu adevărat
că mâine nu va veni pur și simplu
fără sa-ți dea înainte
o noapte cât vrei de lungă
și mâine nu va trece așa
pur și simplu
ca o pereche de mâini reci
prin amintirea copilăriei
în spaima asta secretă
care-ți tărăgăneză aerul
de pe o zi pe alta
singura libertate
e aia de a-ți imagina
că măcar în somn trebuie să respiri
că zbori
chiar și când ai coșmaruri
și doar somnambulii
nu au cum să te vadă
- 86 A
din casa cea veche păstrez liniștea feței de masă
tăcerea gurii uscate
urmele unei biciclete fără pedale printre vișini
doar gustul arșiței era dulce
Sică ieșea mereu cu un colț de pâine cu marmeladă
să-ți facă mai bine o minge din gențile alea
îi ziceam în timp ce beam apă de la hidrant
dar el avea o lume imaginară
nu căuta niciodată umbra
și știa că unele stele pe care le vedem nu există
cum știam eu de-atunci că nu vreau să cresc
nici să plec de pe strada înfundată
în colț la Tubal macarale imense luminau
și îmi pareau culcușul stelelor obosite
la care puteam să mă rog doar cu ochii
dar ce s-a schimbat?
sigur că nu mai torn pufarine pe gât ci votcă
asta am înțeles de la 7 ani -
că alcoolul fură durerea -
când mi-am smuls degetul în uluci
și până la spital am ținut un prosop cu spirt
iar tata o sticluță de votcă în buzunar
amândoi am strâns din dinți
dar apoi ne înseninasem
mie îmi amorțise mâna lui pieptul
acolo unde avea degetul meu într-o
pungă cu gheață zvâcnind încă viu
acum am crescut de tot și nu pot cânta la pian cam atât
dar... lumina lu mi na
liniștea feței de masă tăcerea gurii uscate
și fiecare tramvai care seamănă cu o bicicletă fără pedale
scârțâind acum pe un drum mai lung
între arșiță și copaci
- sufletul acesta nu va cunoaște alt trup
dacă ai ști de câte ori rămân numai cu inima în joc
bătând ca respirația mortului în pieptul viermuit
și lumea-ntreagă-n jur se face țăndări
mai trec tramvaiele trosnind pustii
și crucile tresaltă
de parcă morții ar visa cum cad din tavan
cu tot cu placa de marmură
aterizând în somnul tău
în ruga ta de a ține frica de moarte
ca pe un secret al mântuirii
pentru că eu nu am zburat de pe motor la 22 de ani
nu mi-am lipit creierii de un copac
știi... așa cum arunci cu glet pe un perete strâmb
eu nu am sărit de la 4 cu capul în jos
trecând prin nucul rece care să nu mă poată salva
eu n-am ciroză și nici nu mi-am tăiat venele
ca pe o panglică de inaugurare a raiului
de-aia ma iubești
și visezi noapte de noapte cum ne-am sinucis
în aceeași burtă ținându-ne în brațe
cu multe vieți în urmă
- cât am crescut
o gură mare de votcă
nu mă mai face nici să clipesc
nebăut sufletul se ține de margini
incovrigat se agaţă de corp ca de un colac salvator
iar
pe-aproape nici o țigară
căreia să-i împerechez fumul cu ceața subțire
buzele abia atârnă de maxilar
ca doi pasageri de catargul unui vapor eșuat
în toată convulsia asta ura de sine
se îmbată cu sângele meu în sevraj
plânge cu lacrimile cu care eu nu am curaj
când o uit
îmi lasă desene cu ruj pe oglindă
când nu o mângâi mă latră prin gura caldă a câinilor
care prevestesc un cutremur
cu vocea mamei îmi strigă din pragul uşii:
"mincinosule"
- borcane fără etichetă
ea vine plutind
ca o tristete scuturată din batisetele exilaţilor
îți dă la timp pastilele pentru frică
la capătul patului o asistentă cu gâtul de sticlă
îți ascultă poveştile de pe șantier
la gura imenselor tuburi de fier
şuieră zgomotul demolării
rătăceşte vuietul celor ce se vor prăbuși
cu zgomot şi fără ştiință
iar în oraşul meu
sat asfaltat și părăsit de copii
tramvaiele se retrag la depou odată cu ploaia
gloanțe sfințite
prin geamul cărora cresc cozi imaginare
la capătul unei zile de post
în care umplu borcane fără etichetă
cu cenuşa unor zile mai bune şi viitoare
poate pe acelaşi pământ
pe care sigur e bine doar să bei şi să taci
- fulger
nimic din ce se poate trai nu există în afara spaimei
în afara fricii care îți bubuie inima
care te albește instantaneu
care te face să vomiți
care îți îngheață transpirația
am fost martor la nașterea mea
(singura clipă în care lumina a avut sens
se întâmpla în răcnete de groază)
mai e puțin mai e puțin auzeam
și restul
se va petrece ca un fulger derulat cu încetinitorul
dar Dumnezeu ne iubește deopotrivă să nu ne îndoim
iadul poate fi doar aici pe pamânt
călare pe noi ca iubirea încolacită pe trupul leprosului
doar spaima te face viu
când o simți prin vene
până la tâmpla părinților
din dragoste înjunghii inimi
ca și cum ai înțepa o cârpă apoi te duci târâș la poalele Domnului
unde nu îți mai ceri iertare pentru nimic
CV - Tudor Voicu
Născut în 1988 în București, absolvent al Facultății de Drept (Universitatea Titu Maiorescu). Debut literar în antologia ‘’Poemia” (Cenaclul de Urgență). De asemenea, poeme apărute în revistele: “Mantaua lui Gogol”, “Olt Art”, “Vama Literară”, “Amurg Sentimental” și publicații online. Membru organizator al “Cenaclului Vocativ”.