În clipa în care a văzut pachetul, mama a scos un ţipăt, a şovăit o clipă, gata să se prăbuşească, apoi s-a lăsat încet pe banca de lemn din sala poştei. Alarmate, fetele de la ghişeu au venit lângă noi cu o cană cu apă, au stropit-o pe faţă şi i-au dat să bea. Ea şi-a revenit cu greu (am stat de m-am plictisit pe bancă lângă ea), s-a ridicat de pe scândura şlefuită de mii de pantaloni şi fuste, m-a luat de mână şi m-a tras afară din clădire. Era palidă şi atât de nervoasă, încât m-am temut tot drumul că o să mă plesnească din senin.
      Abia atunci când mi s-a părut că s-a mai calmat puţin, aproape de casă, am îndrăznit şi eu s-o întreb:
     - Ce ai, mamă?
     Ea a icnit scurt, ca şi când s-ar fi pregătit să vomite, şi mi-a spus:
     - Taică-tu.
     Doar atât.

     Ştiam că tata e în puşcărie, deşi copiilor de pe stradă le spusesem că s-a dus să muncească pe şantier. Îl arestaseră cu vreo cinci luni înainte, astă primăvară, într-o noapte, şi de atunci primiserăm puţine veşti de la el. Vecinii de pe stradă, care nu credeau o iotă din povestea noastră cu şantierul, spuneau că fusese "ridicat" de Securitate. Eu, însă, văzusem scena arestării lui şi ştiam sigur că nu-l ridicase nimeni, ci se sculase singur din pat, se îmbrăcase, îşi luase câteva lucruri şi plecase împreună cu ei, fără să ne spună nici un cuvânt. Era alb la faţă ca aşternutul. Trecuse ceva timp de atunci, iar eu mă cam obişnuisem cu absenţa lui. Doar când o vedeam pe maică-mea cum îşi şterge lacrimile, seara mai ales, ferindu-se de mine, îmi mai aminteam de el.
     - Ce e cu tata?
     Ochii i s-au umplut din nou de lacrimi, dar s-a şters repede cu o batistă, după care a tăcut din nou.
     - Lasă, a şoptit într-un târziu.      
     Cartierul nostru se afla la periferia oraşului, pe strada Şcolilor, fostă Sfântu Constantin. La un capăt al străzii era biserica, iar la celălalt cimitirul. Între ele circula un tramvai vechi, pătrăţos şi prăfuit, care venea din centru, ocolea biserica, ajungea la cimitir, unde întorcea şi o lua de la cap. Uneori, noi, copiii, ca să ne distrăm, puneam câte un bolovan albastru-închis de bazalt, din alea cu care era pavată strada, pe şina tramvaiului şi ne distram atunci când vatmanul cobora, înjurând, şi-l arunca la mama naibii. Ca să fiu sincer, asta era una dintre distracţiile noastre favorite, după care urmau jocurile, cele cu bani şi pietricele, băile în Dunăre şi multe altele. Acum, că tata nu mai stătea cu noi, puteam să mă duc la scăldat ori de câte ori aveam chef, căci mama lucra toată ziua şi n-avea cine să mă oprească.
     Fără să-mi dau seama, am ajuns acasă, mama a descuiat poarta şi
m-a smucit de mână să intru mai repede. În casă era cald şi mirosea a acru. M-am repezit la clasorul cu timbre şi am dat să ies pe stradă.
     - Hei, încotro? am auzit în urmă vocea maică-mi. Nu ieşi nicăieri!
     Am mormăit ceva, nu mai ştiu nici eu ce, după care m-am dus în bucătărie, unde mama se chinuia cu un cuţit să deschidă pachetul. Hârtia de ambalaj foşnea enervant. Chiar atunci mi-am amintit că în pachetul acela, pe care i-l trimisesem lui tata la puşcărie cu vreo două săptămâni înainte, se afla o bucată mare de halva. După ce o procurase cu greu, de la un negustor armean care mai aducea din când în când asemenea bunătăţi, mama îmi interzisese să mă ating de ea. "Lasă, făcea când îi ceream o feliuţă, noi mai găsim, da' el acolo o duce rău de tot, săracul". Aşa se face că bucata de halva a stat pe dulap încă vreo săptămână, până ce mama a reuşit să mai cumpere săpun, conserve şi câteva perechi de izmene şi flanele flauşate. Iar eu, vreme de o săptămână întreagă, am salivat ca naiba gândindu-mă că acolo, în casă cu noi, se afla o bucată zdravănă de halva. În fine, mama făcuse pachetul şi-l trimisese la Piteşti, la tata, iar eu uitasem de halva...
     - L-au mutat, am auzit-o într-un târziu, când a terminat de citit scrisoarea oficială, cu ştampilă şi semnătură, care însoţise pachetul de la Piteşti înapoi. L-au mutat la Canal...
     La început, am crezut că e ceva de bine. Oricum, îmi închipuiam, să sapi un canal e mai uşor decât să stai în puşcărie.
     - Ia spune, mai vrei halva? m-a întrebat mama.
     Am crezut că glumeşte. Nu mai pricepeam nimic. De ce nu i-o trimite acolo, la canal? Ştiam că halvaua nu se strică, oricât ai
ţine-o pe dulap. Poate, mi-am zis, poate că la canalul ăla le dă zilnic halva şi nu are nevoie de pachetul nostru. Oricum, când am auzit că halvaua aia e numai a noastră şi că puteam să mă înfrupt din ea, am azvârlit cât colo clasorul, mi-am tras un scaun şi am aşteptat-o pe mama să desfacă pachetul.
     - Uite izmenele, flanelele, conservele de fasole... Unde să i le mai trimit eu acuma?
     Pachetul cu halva era ambalat separat. Hârtia maro, groasă, era pătată de ulei şi mirosea frumos. De astă dată, foşnetul ambalajului
m-a făcut să salivez.
     Despre halvaua de pe dulap le povestisem şi prietenilor mei de pe stradă. Mă lăudasem cu ea mai ales în faţa fraţilor Doxan, care, când mă-sa le lua de la alimentara rahat sau biscuiţi, fugeau acasă, mâncau pe înfundate şi apoi se întorceau pe stradă, la joacă.
     În fine, când mama a terminat de despachetat calupul de halva,
m-am năpustit să-l văd cu o secundă măcar înainte de a-mi înfige dinţii în el. Aveam de gând să-l ronţăi frimitură cu frimitură, fără grabă, să pun apoi bucata rămasă pe dulap, iar noaptea să mă scol, să văd dacă mai e acolo, şi, pe şest, în timp ce mă voi cocoţa pe scaun s-o pun la locul ei, să mai muşc o dată din ea. Ehei, câte nopţi nu visasem eu scena asta. Clipa de aşteptare se prelungea inexplicabil.
     - Să-i ia moartea de bestii! am auzit-o pe maică-mea blestemând şi, când am privit spre mâinile ei, care rostogoliseră pe masă pachetul desfăcut de halva, am înţeles şi de ce: din hârtia pătată cu ulei ieşise la iveală o ditamai bucata de lemn, tăiată frumos ca să semene cu bucata noastră de halva!