Se spune că fiecare suflet face parte din oceanul de Lumină al lui Dumnezeu, ca o picătură.
Cunoaştem ideea că în fiecare dintre noi există un strop e dumnezeire, că în beciul sufletului oricărui ticălos există o candelă aprinsă.
Ştim că suntem construiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, în virtutea acestor afirmaţii,  tot ceea ce există – atât văzut cât și nevăzut – este în interconexiune.
Când devenim conștienți de această lege și credem că întregul şi partea sunt identice, modul în care gândim și acționăm în relație cu ceilalţi și cu tot ce ne înconjoară se va schimba.
Ne vom vedea propria imagine oglindită în oamenii și lucrurile din jurul nostru.
Aceasta înseamnă că, cu cât transmitem mai multe gânduri bune celorlalţi, cu atât mai mult bine se întoarce la noi, iar noi devenim expresia acelui bine.
Totul în acest Univers este făcut din energie - tu, prietenii tăi, adversarii tăi, scaunul pe care stai, laptopul la care lucrezi și telefonul pe care îl foloseşti zilnic, tu, cititorule!
Această energie este cea care controlează mișcarea a tot ce se află în acest Univers.

O vorbă românească spune: Rămâi cu Dumnezeu! Făcând o analogie între Rămâi în suflet şi Rămâi cu Dumnezeu!, rezultă că sufletul este trimis în noi de Dumnezeu, Sursa existenţei noastre.
Citind poeziile şi eseurile Domnului George Bănăţeanu, am senzaţia că mă aflu în faţa unui pahar cu apă vie din care sorb o picătură şi apoi zâmbesc, iar sufletul mi se deschide către iubire. Acea iubire pe care simţi să o transmiţi mai departe şi celor pe care îi vezi descumpăniţi sau încruntaţi, tensionaţi şi închişi în carapacea lor, unde nu permit să pătrundă nicio rază de lumină şi compasiune.
Iată ce are poetul şi prozatorul George Bănăţeanu pentru ei:
,,Dacă vom aduce supărare și suferință celor din jurul nostru, acestea se vor întoarce la noi sub altă formă de supărare sau suferință, precum un bumerang aruncat în cer care vine și se coboară asupra noastră. (ÎMPOTRIVA DEZNĂDEJDII)
Prin urmare, iubirea amplifică iubirea, suferinţa, deznădejdea, amplifică suferinţa, într-un cerc vicios.
Suntem invitaţi să deschidem uşa sufletelor noastre, larg. Doar atunci intră Iisus în el, substanţa Hristică, menită să şteargă tot ce este întunecat din structurile noastre muritoare, lăsând doar lumină şi iubire: ,,Din ceruri se coboară / Raza sfântă de lumină, /La ușa mea Iisus bate, / Larg o deschid ca EL să vină…” (CREDINȚA)
Mi-a atras atenţia în mod deosebit poezia ,,Visul”, pentru că am regăsit o idee pe care am dezvoltat-o în cartea mea ,,Sărutul eternităţii”:
,,Am visat că încep să te sărut, / Iar acest sărut nu se mai termină, / Buzele mele contopindu-se / Cu căldura buzelor tale, / Am început să respirăm împreună, / Respirațiile se amestecau, / Iar brațele mele, cuprinzându-te, / Nu te lăsau să pleci, / Dar… nu ai vrut să pleci, / Simțind că iți place să rămâi / Strânsă în brațele mele la nesfârșit, / Formând un singur trup pentru totdeauna / Pierdut în neantul Iubirii, / Am scris numele tău pe nisipul mării, / A venit furtuna și l-a șters… / Adânc în sufletul meu am scris numele tău… / Acolo a rămas în veci.”
Aceste versuri pentru mine constituie sfera primordială masculin-feminină. Un BĂRBAT şi o FEMEIE care rezonează din toate punctele de vedere.
Poate că este greu în lumea noastră de materie să se întâlnească astfel de persoane, dar îndrăznesc să cred că nu este imposibil ceea ce a spus şi Liviu Rebreanu în ,,Adam şi Eva”:
,,Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură: Adam şi Eva.”
Asta nu înseamnă că omul pe parcursul vieţii se limitează la un singur partener / o singură parteneră, ştim foarte bine că nu este aşa, însă iubirea absolută o trăim doar cu acea persoană care este suflet din sufletul nostru, restul relaţiilor ne pregătesc pentru sărutul eternităţii.
Aceeaşi idee, a energiei complementare, o regăsim în  ADÂNC ÎN NOAPTE: ,,O să-ți spun cât de mult  / Te iubesc, / Apoi voi vedea  / În ochii tăi a mea fericire și iubire, / Pentru că tu ești iubirea mea, / Te iubesc, femeia mea, viața mea! / Și minunea faptului că exiști / În acest univers câteodată blând, / Câteodată crud și mai rece decât gheața / În care eu pot să văd frumusețea ta... / Iubirea mea.
Chiar dacă se produc despărţiri în cuplu, rămân amprente. Acestea sapă şi dor până când sunt sublimate în iubire. Focul arde şi uneori purifică şi nu mai lasă nimic în urma lui, alteori lasă mult fum. Uneori, înecăcios.
Când Orfeu a coborât în infern să o recupereze pe iubita lui Euridice, Hades i-a cerut să nu privească în urmă. Cum interpretez eu în termeni simpli, contemporani: pentru ca o iubire să aibă forţă dincolo de timp, este bine să lăsăm în urmă toate energiile trecutului, să le lăsăm să plece în Univers, dezintegrându-se pentru totdeauna: ,,În viață cu speranță / Pășește pe-al tău drum, / Să nu privești în urmă, / Căci totu-i foc și fum…” (FRUMOASA MEA)
Volumul se încheie cu speranţa că aceste versuri au echilibrat şi mângâiat zbuciumul din sufletul poetului, implicit al cititorului: ,,Scriind aceste versuri, / Un vânt de alinare  / Ajunge-n al meu suflet / Ce odihnă nu are,” (SFÂRȘIT)
Dacă aţi deschis şi aţi parcurs această carte până la capăt, cu siguranţă nu aţi regretat: în ea aţi găsit Lumină, aţi găsit razele blânde şi reconfortante ale unui suflet înalt şi curat.