Casa, precum cetatea şi templul se află în centrul lumii, este imaginea universului. Acoperişul este străpuns de o gaură pentru fum, solul de o gaură ca să strângă apa de ploaie: casa este astfel străbătută în centrul ei de un ax care reuneşte cele trei lumi.

Casa este pătrată, închisă de jur împrejur de o curte pătrată, care are în centrul ei o fântână: este un univers închis cu patru dimensiuni, fiind o evocare edenică. Casa reprezintă un simbol feminin cu sens de refugiu, de protecţie, de sân matern. Dinspre bani pornim, înspre casă ne întoarcem, sacralitatea este totală. Casa este o adevărată ţesătură de legături spaţiale; puternice rădăcini locale din casă un fel de obârşie şi formă determinată pentru mai multe activităţi umane. Casa este nucleul vieţii de familie, un punc central al activităţii gospodăreşti din care porneşte drumul spre prosperitatea sau pauperitatea membrilor ce vieţuiesc sub acoperişul ei. În acest sens, casa este generatoare de energii vitale, din care cauză a intrat şi în numeroase expresii unde primeşte sensul de familie, viaţă: a avut casă bună, i-a spart casa, mirilor li se urează casă de piatră. În oraţiile de nuntă, casa ocupă un loc important în economia urărilor pronunţate. Factorul cel mai important prin care se explică calităţile deosebite ale casei şi ale locului este tradiţia, este moştenirea părintească. Dacă locul este bun, rodnic şi sănătos, acesta se pune pe seama înaintaşilor care au trăit acolo şi care i-au transmis o seamă de valori din care prezentul se alimentează. Pierderea funcţionalităţii casei, implică neapărat, ca şi în cazul dezbinării familiei, dezechilibrul în planul gândirii rurale. Astfel, casa părăsită sau în ruină devine spaţiu “bântuit” de spirite malefice, loc al nefirescului şi al dezordinii, supus tuturor relelor. Întemeierea unei familii şi a unei “case” deci, a unui spaţiu privat, reprezintă momentul declanşării curgerii timpului finit. Dacă oprim un moment timpul casei îl identificăm cu cel al trăirii unei persoane, sesizăm un ciclu de viaţă asemuit frecvent în folclor cu cel al naturii: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Cu alte cuvinte, copilăria, adolescenţa, maturitatea şi senectutea unei persoane. Este timpul parcurs de un om, de un cuplu sau de o generaţie. Este un timp finit care se scurge între cele două borne – viaţa şi moartea – şi se desfăşoară într-un spaţiu finit: casă, sat, provincie, ţară. El se poate transcrie grafic printr-un cerc deschis prin naştere şi închis prin moarte. El va parcurge drept sau înclinat existenţa îndreptându-se spre cea de-a doua frontieră, inevitabilă, moartea, graniţa între existenţă şi postexistenţă. Este o cale firească dar este şi concepţia românului despre “lumea de dincolo”de unde vine,“lumea aceasta” în care trăieşte, şi “lumea de apoi”,spre care se îndreaptă. Este o curgere permanentă desfăşurată între “lumi” diferite, cunoscute şi necunoscute, care poate fi reprezentată printr-o spirală. Este semnificaţia unui perpetuu început al mişcării continue, repetate, într-un spaţiu şi timp nemărginite.

             Pragul sau trecerea dintr-o lume în alta este marcat prin acte rituale cu statut de normă. Secvenţele fiecărui ceremonial respectă o ordine consacrată şi obligatorie. Ele înfăptuiesc trecerea din lumea aceasta finită, în lumea cealaltă, infinită. În caz contrar, de neîndeplinire a trecerii, forţe malefice se vor întoarce după înmormântare împotriva familiei rămase aici. La naştere, dacă noul născut nu este primit după cuviinţă, el nu va avea noroc în viaţă, iar părinţii săi vor pătimi din această cauză. Indeplinirea întregului ceremonial este o îndatorire de familie; în acest mod familia îşi ajută noul născut sau decedatul să traverseze uşor frontierele şi pragurile dintre cele două lumi. Mentalul rural colectiv nu acceptă abaterea de la norma tradiţională. În călătoria sa prin viaţă, omul îşi urmează calea. Fiecare are un destin, dar dincolo de predestinare, omul este obligat să-şi ocrotească urmaşii. Este drumul firesc prin care părinţii îşi înzestrează copiii cu întreg bagajul informaţional acumulat într-o viaţă, după care le transmit şi toate proprietăţile mobile şi imobile. Casa este şi locul şi timpul familiei, este adăpostul şi locul de reunire a familiei, reprezintă coeziunea afectivă dar şi pe cea a intereselor comune ale fiecărui membru al familiei.

 

            Copleşit în efortul său ritmic şi monoton de a răzbi prin obstacolele dese şi mari ale existenţei sale, aflată adesea într-un echilibru marginal, ţăranul ştie că hărnicia, priceperea şi ştiinţa omului, nu depind numai de el ci şi de forţele nevăzute ale firii care “trebuiau câştigate” în favoarea lui tocmai prin vechile obiceiuri pe care le-au respectat strămoşii. Femeii îi revine sarcina – deloc uşoară – de a îmblânzi, de a atrage asupra gospodăriei, acţiunile benefice ale forţelor supranaturale şi de a preveni acţiunea distructivă a forţelor răului. Ei îi revine misiunea să asigure în principal “statul căşii”, casă înţeleasă în primul rând ca instituţie. Ca orice instituţie, casa are un statut de funcţionare, format din coduri şi legi nescrise dar obligatorii. De aceea, fata mare pe lângă faptul că trebuie să fie harnică şi curată, nu uită de obiceiurile din bătrâni, pe care le practică în speranţa unei căsătorii grabnice şi reuşite. Trebuie să ne referim şi la un mod magic de legare a miresei de noua casă, de noua familie şi colectivitate. Este o interdicţie care poate fi interpretată drept o terapie psihică în perioada de trecere, folosind sintagmele “deja nu”, “încă nu”. Tânăra soţie “deja nu” mai este membru deplin al fostei sale familii şi “încă nu” este membru deplin al familiei soţului. În contextul obiceiurilor legate de nuntă casa devine un mediu favorabil pentru actele magice şi neprielnic pentru actele malefice, pentru farmece. Casa şi curtea sunt considerate spaţii în care mirii sunt ocrotiţi. Rostul de seamă al femeii este să fie mamă. Copilul care se naşte e privit sub perspectiva unui nou braţ de muncă, necesar menţinerii gospodăriei. De aceea, viaţa copilului şi a mamei necesită o serie de rituri de apărare împotriva duhurilor rele sau a oamenilor care le-ar putea face rău. Până la venirea morţii, casa reprezintă centrul lumii. După moarte, ea devine simbol al “necuratului” şi “pericolului”. Acest fapt este determinat de prezenţa unui mort în casă. Dacă mortul este legat de “necuratul” şi spaţiul de deasupra lui şi de sub el se consideră “a lui” şi “necurat”.

 

            Casa este inevitabil atinsă de influenţa morţii. Casa în care se află mortul este deosebită de celelalte case din sat, este un loc periculos care trebuie marcat prin diferite însemne cum ar fi agăţarea unui prosop negru sau a unui batic negru la poarta casei. Casa în situaţia “moarte”, în toată perioada de desfăşurare a obiceiurilor funerare, rămâne şi “spaţiul celor vii” şi devine într-adevăr “al lor” numai după îngroparea mortului. Până atunci oamenii trăiesc pe locul mortului, ceea ce impune un comportament deosebit. Timp de 40 de zile sau un an de la survenirea morţii “căsaşii” sunt nevoiţi să adopte un nou comportament. Rudele mortului nu fac şi nu primesc vizite, nu participă la sărbători şi petreceri. Dintr-o casă îndoliată nu se împrumută nimic, nu se ia nimic, până la îngroparea mortului. Acestea au rol de apărare a norocului din casa respectivă şi care este ameninţat în perioada de trecere, când spaţiul între lumi este “deschis”. Spaţiul rămâne nedeterminat şi după înmormântare, în casă fiind loc şi pentru cel mort.      Poarta rămâne deschisă deoarece timp de 40 de zile – după credinţele populare – mortul se întoarce acasă. De aceea “locul morţii” rămâne centrul ritual principal în casă şi locul unde se realizează contactul cu lumea cealaltă. După aceea, aceste funcţii sunt preluate de “casa de veci”.

 

            Casa veche românească funcţiona asemănător satului devălmaş, unde creşterea şi descreşterea populaţiei se realizau numai prin sporul natural, ca un sistem demografic închis, cu intrări şi ieşiri ale sufletelor aparţinătoare aceleiaşi spiţe de neam: soseau prin naştere copiii, nepoţii şi strănepoţii, plecau prin moarte, moşii şi strămoşii. Raţiunea de a exista a casei era hotărâtă de jocul venirii şi plecării sufletelor. Rămasă pustie, prin stingerea spiţei de neam, casa se transformă într-un cuib al spiritelor malefice, al nenorocirilor şi strigoilor proveniţi din foştii locuitori ai săi. În asemenea situaţii se consideră că locuinţa şi-a încheiat menirea pentru care a fost construită şi trebuie distrusă. Capătul drumului mitic care leagă “lumea de aici” cu “lumea de dincolo” şi pe care se realizează acest du-te – vino al sufletelor, începe deci cu casa. În locul de unde plecau sufletele morţilor, moşilor şi strămoşilor se întorceau sufletele nepoţilor şi strănepoţilor din cer şi atmosferă. Însă ambiguitatea privind locul veşnic de odihnă este evidentă; bătrânii vorbesc de iadul subteran pentru păcătoşi şi de raiul ceresc pentru credincioşi. În imperiul morţii se găseşte însăşi izvorul morţii. Astfel, casa tradiţională reprezintă un micromodel al lumii şi în elementele sale cuprinde toate componentele verticale şi orizontale ale cosmosului. Aceste elemente sunt de obicei “deschise” unul către celălalt în timpul acţiunilor rituale în casă, aşa că e posibilă o trecere pe verticală în cele trei lumi ale gândirii mitologice. De aceea, casa poartă o semantică de limită, pentru că în ea se realizează trecerea de orice fel. Impresionante ca număr, obiceiurile şi credinţele performate în casă se grupează în trei orizonturi suprapuse, sub forma unui uriaş arbore: tulpina care, prin obiceiuri legate de uşă, pereţi, ferestre, vatră, sobă, piese de mobilier (paturi, mese, scaune, ladă de zestre, leagăn pentru copii), face legătura între coroana arborelui, însufleţită de obiceiurile dedicate podului, grinzii, căpriorilor, acoperişului, coşului, streaşinii şi ramificaţia rădăcinilor adică obiceiurile solicitate de a fi împlinite pe pragul şi podeaua casei, pe solul şi în subsolul familial.

  

Foto Felician Săteanu