Meşteşug străvechi, legat de cele dintâi trepte de civilizaţie, ridicarea adăpostului ca nevoie vitală a suscitat, chiar din cele mai vechi timpuri, spiritul inventiv al omului.

Măiestria de a construi din lemn sau din pământ, dezvoltată şi amplificată de-a lungul anilor de meşterii acestor meleaguri, în strânsă legătură cu elementele de veche cultură spirituală, reprezintă dovezi ce probează existenţa unor originale creaţii arhitectonice ţărăneşti. Domeniul arhitecturii populare a cunoscut o vastă arie de cuprindere, fiind mereu îmbogăţit de faptele varietăţii, de invenţie, totul sub comanda factorului economic, dar supus totodată, inevitabil, mitologiei. Arta de a construi a concretizat aici gustul pentru frumos al oamenilor locului, dezvoltând în timp şi un dialog cu mitologia locală, dialog în urma căruia simbolurile sacre primesc, implicit valenţe estetice. Ierarhizarea valorică a simbolurilor străvechi s-a contopit într-un sincretism ce aparţine unui creştinism cosmic de factură populară. În urma dialogului permanent dintre om şi natură, dintre mitologie şi realitate, s-a dezvoltat în timp o interesantă concepţie, chiar de natură filosofică, despre viaţă şi rostul omului în univers. Fiecare comună, fiecare sat, fiecare aşezare a satului îşi are istoria sa, istorie bogată în fapte de viaţă reflectate în tradiţii şi urme străvechi. Întrebat unde este centrul lumii, ţăranul înzestrat cu o viziune cosmică va afirma cu siguranţă că satul său reprezintă centrul lumii. Satul este situat şi angajat în natură. Spaţiul acesta este bogat de lucruri care înseamnă forme şi sensuri de existenţă concretă, el este concret fie că priveşte ograda, uliţa, vatra satului sau hotarul. Mircea Eliade coboară logic dinspre centralitatea cosmică a satului, spre simbolismul casei ca element fundamental al unităţii aşezărilor etnice. Adăpostindu-se într-o casă, omul nu se izola de Cosmos, ci venea să trăiască exact în centrul acestuia.

            Faptul de a construi reprezintă unul dintre sensurile fundamentale ale modului omenesc de a fi. Și viețuitoarele sub-umane au capacitatea de a construi un loc de adăpostire. Dar spre deosebire de lumea sub-umană, omul construiește întru eternitate. Construcția se înfățișează drept însuși simbolul manifestării universale. Rămâne simbol și cu înțeles invers; orice construcție înnoiește opera creației. Un edificiu se stabilește întotdeauna într-un fel anume în centrul lumii și poate fi interpretat și în sens de întoarcere la centru și în sens de trecere de la pământ la cer. Este interesant de observat că verbul a construi nu se aplică tuturor lucrărilor umane, ci numai acelora menite să înfrunte timpul, cum ar fi: o casă, un templu, o șosea, un pod. Construcția, cioplitul pietrei reprezintă ordonarea haosului, armonizarea conform legilor divine, a materiei brute. Din cele mai vechi timpuri ridicarea construcţiei a cerut îndrăzneală, intuiţie, un simţ artistic şi inventiv, încărcătură simbolico - mitică, încă de la alegerea locului pentru viitoarea construcţie. Pretutindeni în lume omul a practicat din cele mai vechi timpuri o variată gamă de obiceiuri cînd și-a construit casa. Aceste obiceiuri se situează în cadrul riturilor de trecere, alături de cele de la naștere, nuntă înmormântare. În fiecare din aceste împrejurări omul se găsește la o răspântie a vieții sale; ele îi pot aduce noroc sau nenorocire. Tot așa și o casă nouă poate deschide perspective de fericire pentru cel care ridică sau poate constitui începutul unui lung șir de nenorociri. Omul primitiv a încercat să/și învingă soarta cu mijloacele pe care i le punea la îndemână experiența magică, atunci când decidea să-și ridice o casă.

            Printre măsurile cele mai importante pe care li le ia omul spre a se sustrage unui destin nefast la construirea unei case, este alegerea locului curat adică nebântuit sau neaflat în posesia duhurilor malefice. A le stingheri prin ocuparea unei porțiuni din proprietatea acestora înseamnă a te expune mâniei neîmpăcate a acestor duhuri foarte răzbunătoare. În concepție magică există numai două categorii de locuri: rele, populate de ființte demonice care trebuie ocolite cu orice preț și locuri bune care sunt foarte căutate de oameni. Terenul potrivit pentru construcție trebuie ales cu ajutorul unor mijloace magice. O modernizare a străvechilor datini îl reprezintă faptul că înainte de a se începe construcția, este chemat preotul satului pentru sfințirea locului. Românii se feresc să construiască pe locuri unde au fost drumuri, răspânti, deoarece sunt considerate locuri de aruncare a vrăjilor. De asemenea se feresc să construiască în preajma cimitirelor, a locurilor unde au fost îngropați copii nebotezați, în preajma bisericii, deoarece pentru omul care își caută loc de casă, acestea reprezintă spații cu totul periculoase care trebuie ocolite. Sunt evitate locurile pe care au avut loc nenorociri: o crimă, un înec, o sinucidere, un incendiu, locurile unde au fost cârciumi, o casă pustie sau unde a locuit un om sărac. Calitatea de a alege locul o posedă doar bărbații fără defecte fizice, căsătoriți prima oară și care sunt primii între frați. Acești sacralizează spațiul, bătănd un par în pământ. Parul de vine astfel substitutul phalusului, instrument de cult cu care se credea că se întemeiază o casă și o nouă viața.[1] Simbolica bățului se află în legătură cu cea a focului și prin urmare cu cea a fertilității și a regenerării.Orice bâtă are un pronunțat simbolism masculin și fertilizator. Cu această funcție e prezent în ceremonialurile de nuntă, în jocurile călușarilor, la cetele de colindători și în obiceiurile de construcție a caselor. Dar nu numai alegerea locului pentru casă are rol important în destinul familiei ci și alegerea materialelor pentru construcție. Se crede că lemnule necesare ar trebui tăiate în pădure pe lună plină. Este evitată întrebuințarea la o casă nouă a lemnelor dintr-o construcție în care s-a întâmplat vreo nenorocire, fapt care permite evitarea aceluiași destin pentru noua familie. O grijă deosebită comportă și alegerea zidarilor. Se evitau meșterii sterpi sau cei cu vreun defect fizic. Bărbații care făceau casa nu trebuiau să fie neapărat tare voinici ci tare pricepuți, pentru că fodomentu cel din piatră trebuia să-l facă cineva, ca piatra ceie să să leje.[2] Zidarii erau aduși cu lăutari, voie bună și mâncăruri alese pentru ca noua locuință să fie mereu veselă.

 

Rituri de construcție a caselor

 

            În lumea magică începutul oricărui lucru are o importanță hotărâtoare, deoarece începutul are puterea de a influența în bine sau în rău desfășurarea viitoarelor evenimente. El poate predestina. Astfel o construcție nu se poate începe oricând, deoarece timpul magic nu e omogen. Și dacă anotimpul e indiferent pentru începerea lucrului la o casă nouă, nu aceeași e situația când e vorba de zilele săptămânii. Sunt consideră favorabile pentru începerea lucrului zilele de luni și joi. Marțea este considerată o zi nefastă. Nu să începea construcția în zi de sărbătoare cât de neînsemnată, nu se începea vinerea, fiindcă în foarte multe cazuri vinerea nu să lucra deloc, nici la săpat nu să mergea. Zicea că lucrul vinerea este aducător de furtuni; în special vinerea de Rusalii și în vinerea de Sâmpetru nu să lucra, să nu cumva să bată gheața sau să iasă apa.[3] Măsurarea fundației se face cu ajutorul uinei funii pe care se leagă nouă noduri pentru fiecare latură a casei. Cifra nouă are o valoare rituală, simbolizând încununarea eforturilor, desăvârșirea unei creații și este totodată simbol al dragostei și sacrificiului. După săparea fundației, în colțurile acesteia se așază patru lespezi din piatră. Ultima lespede este arsă la trei focuri de miez de noapte și este așezată în colțul de apus al fundației. Unele rituri par să reprezinte o îmbinare de elemente magice și raționale: în unele zone este atestat obiceiul de a prepara mortarul cu ouă sau cu paie. Alte obiceiuri au menirea de a asigura căsenilor o viață lungă, sănătate, fertilitate, belșug în bani și vite. Aceasta se realizează prin așezarea la temelia construcției a unor elemente de proveniență vegetală, minerală sau animală. Astfel, sub stratul casei și în cele patru colțuri se așază boabe de grâu ca simbol al fertilității și prosperității; tămâie ca element purificator de factură creștină; fir de busuioc, plantă prin excelență erotică, cu proprietăți fecundatoare, fertilizatoare și apotropaice; se mai pun capete de pasăre tăiate, în special cap de găină sau cocoș ca simbol al sacrificiului, mergând pe ideea că orice operă, construcție, cerea un sacrificiu de factură umană în trecut și animală sau vegetală în zilele noastre. Cocoșul simbolizează lumina, este un simbol solar și apare totodată ca o emblemă a lui Iisus Hristos. Prezența cocoșului purifică și n sacralizează orice loc, ferindu-l de incidența haoticului și a întunericului. Într-n colț de la fundație să punea într-o basma, într-o zadie două căciulii de ai (usturoi) și o filă dintr-o cărtiuță de rugăciuni cu Tatăl Nostru și după aceea să zidea. Fodomentu s-o făcut din piatră calcaroasă, care să scotea tablii mari. Mergeam tăți în clacă la cineva când construia casă și aduceam piatra cu carăle. La tăți oamenii ceia li s-o dat câte un păhar de horincă și câte o pancovă când o vinit acasă cu ptiatra și-o descărcat-o. Și apoi când o fo gata de adus ptiatra, într-o sară, când o socotit gazda căsii, o făcut o masă pentru tăți care o mărs la el în clacă. După ce să săpa fodomentu, să începea construcția casei.[4]

            Momentul începerii construcției este considerat prielnic pentru farmece, răufăcătorii îngropând păr și unghii care au aparținut vreunui mort, în fundația casei. În satul Câmpulung la Tisa sub fundația casei se așezau tigăi cu obiecte descântate, care se scoteau periodic și se reîmprospătau farmecele. Se urmărea astfel divorțul soților sau ghinionul fetelor mari.[5]

            Sub pragul casei, sub pragul acesteia se așeza funia cu care a fost măsurată fundația, argint viu cu rol în procreație, lucru atestat și în basme.[6] Nu lipsește nici fierul, cunoscut ca aducător de noroc. Așezarea unei potcoave pe pragul casei, aducea noroc la animalele care poarta astfel de potcoave. Totodată fierul nu le permitea animalelor sălbatice să se apropie de casă.

 

Terminarea construcției și mutarea în casă nouă

 
             Finalizarea construcției este considerată aducătoare de nenorociri: ea poate provoca moartea unui membru al familiei sau chiar a proprietarului. De aceea, maramureșenii îmbunau spiritele malefice aducând ofrande de proveniență vegetală și textilă. Înainte de ridicarea acoperișului se așază un batic și pospan (plantă din clasa rășinoaselor) în colțul din dreapta casei.

            Ocuparea propriu zisă a casei reprezintă ultimul gest în acțiunea de smulgere a proprietății din partea spiritelor rele. Mutarea în casă trebuie precedată de o seamă de practici magice cu rol de a salva situația. De aceea se face o petrecere înainte de a se locui. Este chemat și preotul pentru sfințirea casei. În prima noapte înainte de a locui se lasă să doarmă un cocoș, un câine au o pisică, ca simbol al jertfei închinate spiritelor malefice. În a doua noapte este obligatoriu lăsat un bărbat să doarmă. Se crede că primul care doarme este luat ca ofrandă de către duhurile malefice, ceea ce echivala cu moartea. O seamă de lucruri întrebuințate în casa veche nu e permis să fie luate în casă nouă, fiind aducătoare de pagubă. Acestea sunt mătura, furca de tors, rășchitorul, cociorva de la cuptor și icoanele. Primul foc în cuptor este aprins de către o bătrână sau de un străin pentru a evita moartea vreunui membru al familiei. În prima săptămână se doarme cu lumina aprinsă și primul vis avut în casă nouă se împlinește cu siguranță.

 

[1]    Ion Ghinoiu, Revista Ethnos, nr. 1, din 1992, București, Casa Românească. Sosirea și plecarea sufletutului, pag. 74;

[2]    Performer Grațian Pop, 79 ani, Coruia, 2007;

[3]    Performer Grațian Pop, 79 ani, Coruia, 2007;

[4]    Performer Grațian Pop, 79 ani, Coruia, 2007;

[5]    Performer Ilku Orosz Sándor, 93 ani, Câmpulung la Tisa, 2002;

[6]    Performer Anuța Andreica, 58 ani, Vișeu de Sus, 2002;