O veche teorie din artele comunicării arată că „într-un sistem de semne, dispariția unui semn ori apariția unui semn nou devine semn”.
Valabilitatea chestiunii poate fi lesne verificată dacă înlocuim „sistemul de semne” cu propria noastră intimitate. Aceasta nu este altceva decât o „crustă” vitală și protectoare, pe care înșine ne-am construit-o și ne-am ordonat-o în timp, după personalitatea, cheful, chipul și asemănarea noastră. Intimitatea fiecăruia este un fel de cofraj din care, dacă insul ar fi extras și în locul lui s-ar turna ipsos proaspăt, în mod sigur ar rezulta un mulaj aidoma aceluia care a populat-o.


Ei bine, închipuiți-vă că, ani de zile, o „piesă” fundamentală a intimității tale a fost, de pildă, Rex, cățelul haios pe care l-ai primit în dar la aniversarea majoratului, care ți-a devenit prieten drag, cu care te-ai trezit în fiecare dimineață, pe care l-ai hrănit, pe care l-ai îngrijit când a fost bolnav, care te-a însoțit credincios deopotrivă în călătorii sau în lungile sesiuni de jogging. Într-o zi, însă, Rex moare. Nimic nu va mai fi ca înainte. Intimitatea ta va suferi schimbări radicale.
Sau închipuie-ți că, la scurt timp după aceea, în garsoniera ta de burlac, te vei pomeni cu mătușa, cu unchiul și cu văru’ de la țară, care îți vor comunica pe un ton grav, că „lu’ ăla micu’” i-a venit sorocul să dea la facultate, că până atunci nu au unde să locuiască „în nebunia asta de București”, așa că, măcar până la examen, vor sta la tine, iar după, dacă nu ai devenit un netrebnic nerecunoscător, ar fi normal ca văru’ să-ți țină de urât, „patru-cinci ani n-or fi foc, până-și face și băiatu’ studiile”.  În ambele cazuri, intimitatea, adică propriul „sistem de semne” în care te simțeai confortabil, ți s-a prefăcut în țăndări și simți că destinul tău o va apuca spre destinații vagi și, tocmai de aceea, dramatice.

O nuntă super-mișto
Aparent fără nici o legătură, vom încerca să facem un „stop cadru” pe felul general în care astăzi se înfiripă o relație și pe cum anume se ajunge la încheierea unei căsătorii.
În cele mai multe cazuri, un buzz pe facebook sau pe un site de matrimoniale, unde voltele erotice soft sunt împănate hard și fără ghilimele cu citate din clasici sau cu replici din filme. Urmează o întâlnire în oraș, când se scot la înaintare „artileriile grele”. Dacă verdictul reciproc e „văzut și plăcut”, tatonările continuă cu un îndelungi „tiruri” de telefoane, conversații virtuale și sms-uri. La prima conjunctură astrală favorabilă, se ajunge în pat. De aici încolo, există două variante: amorul fie se frânge, fie dă în clocot. În cazul secund, cei doi se numesc pe mai departe „prietenul/prietena meu/mea”. Ies aici din discuție cazurile „coup de foudre”, unde specialiștii britanici cotrobăie și azi după argumente patologice.
Accidental sau nu, cercurile de amici ale celor doi se întrepătrund la „ieșiri” ori la grătarele de weekend, familiile lor intră într-un contact relativ, mânate mai ales de curiozitate, oricum părerile lor nu contează, „au trecut vremurile alea”, important e acum cât de eficiente se dovedesc a fi anticoncepționalele, „să nu dăm de vreo belea”.
Primăvară. Un mărțișor din metal nobil frăgezește momentul sublim ce stă să vină. Fix de Ziua Femeii (care trebuie neapărat să fie însorită, dar merge și dacă plouă) și într-un cadru cât mai neconvențional și, deci surprinzător, „care să fie ținut minte toată viața” (pe cel mai înalt pisc din munții cutare, pe buza unei piscine din Bora-Bora sau în largul mării, pe un transatlantic, pe scena operei, în budă sau în cădere cu parașuta), El îngenunchează în fața Ei, ca pe vremuri cavalerii templieri care au luat-o razna, scoate din buzunar cutiuța în care se află inelul cu diamant (fără dă cam prost, șocul cultural va fi nasol!), saltă căpăcelul și întreabă gâtuit, preferabil într-o limbă de circulație internațională: „Vrei să fii soția mea?”. Ei nu-i vine să creadă, privește sufocată împrejur (de multe ori fața i se cianozează din pricina lipsei de aer, așa încât deschide repetat gura), cei care se nimeresc pe acolo râd, dau din cap și încep să aplaude, Ea își cuprinde pomeții cu palmele (gura rămâne deschisă, pentru suspans), începe să plângă și, într-un târziu, după caz, șoptește sau răcnește: „Da”! El se ridică și o sărută pe Ea. Ei îi curge nasul și sniff-ăie.
Urmează neapărat petrecerea burlacilor / burlăcițelor, cu băutură din belșug, jocuri cu tentă sexuală și numere de striptease. Un rit de separare „străvechi”, provenit dintr-o Americă recentă.  
Iar lucrurile, intrate in linie dreaptă, prind să se precipite. Un carnețel și un pix vor intra drept „must”-uri în viața viitorului cuplu.
Locul și data („cât mai rapid!”) a căsătoriei civile (șampanie, bomboane, fotograf, fursecuri, sărățele, ciocapicuri, confetti, cam atât) și a celei religioase („două formalități aiurea dacă oamenii se iubesc, oricum prima e de bază, acolo se primește actul oficial, a doua e mai degrabă un moft, să le dăm ocazia bătrânilor să se bucure; dar, dacă n-ar trebui ca iubi să se îmbrace în mireasă, la o adică, fără mișto!, o putem sări”). Și „another trouble”-masa festivă: unde, când, cum, cât.
Din ultima problemă decurge alta: invitații. Necesarul brainstorming cu familia extinsă e un lung prilej de mârâieli, răsteli, înghițiri de noduri, amnezii prefăcute. Cine trebuie să vină, cine ar trebui, cine ar fi bine, cine poate fi trecut cu vederea, cine nu, cine trebuie categoric băgat în mă-sa. Iar invitații trebuie să fie invitați cu niște invitații. Trebuie găsit urgent unul care a scris cândva poezii, „ca să bage un text la corason”. Mai mult, trebuie făcută schița cu amplasamentul meselor și punctat strict locul fiecăruia, „oamenii să se știe, să se converseze, să se simt bine” (Alta: cine scrie „călușeii”? Păi cine dracu’ să-i scrie? Poetul!). Invitații+„călușei”= tipografie, carton, format, fonturi de literă, plicuri. Noroc cu firmele specializate. Să nu uităm nici muzica. Deci formație sau disc-jokey. Care să aibă în repertoriu, ca o shaorma perfectă, „de toate”. Nici „pozarul”, care „să tragă și pe cameră”. Și nici „mărturiile”. Ce sunt acelea „mărturii”? Nimeni n-are habar, niște borcănele cu miere, niște clepsidre, niște pietricele, un fel de „aduceri aminte”, care se pun lângă tacâmuri și pe care invitații le iau acasă, acolo unde ele încurcă oriunde ar fi puse.
Și, fiindcă „e o chestie spirituală”, spinoasa alegere a nașilor. Singura soluție rapid-lucrativă ar fi: o pereche din partea Lui, o pereche din partea Ei, ambele asistate de nașii de botez  ai Lui și ai Ei. Și, eventual, o pereche convenită de comun acord, care să fie un fel de general-manager ai celorlalți, un „centru de comandă” al instituției cu pricina. Cu „domnii/domnișoarele de onoare” e mai simplu: toți amici/amicele dispuse să li se zică astfel. De procurat și un prunc simpatic și bucălat, care să târâie trena rochiei de mireasă și să fie îmbăiat de blițuri.  
Dar fundamentale și consumatoare de antinevralgice sunt elementele de recuzită personală. Verighetele sunt ca niște ordine răstite în cazarmă: aici gusturile nu se discută, se execută. Despre chinurile alegerii modelului, materialului, croirii și răscroirii rochiei de mireasă s-au scris tomuri întregi, nu insistăm. Plus: voalul, coronița, mânușile, mantia, pantofii, espadrilele („că doar n-o să dansez toată noaptea pe tocuri!”), poșeta, parfumul, fardurile, batista, coafura, manichiura, pedichiura, tratamentul cosmetic, ținuta de „civilă”, ținuta de a doua zi. Pentru El, costumele, cămășile, cravatele sau eșarfele, de asemenea pantofii, șosetele-ambasador, curelele, butonii, portofelul, de asemenea parfumul, tunsul, rasul și frezatul. Din fericire, atenția asupra recuzitei generale intră și în obligațiile nașilor. Lumânările împodobite, buchetele miresei și ale nașei/nașelor (trebuie găsite florile și aranjamentele care să se asorteze cu hainele miresei și nașei; după cum îmbrăcămintea soacrei mari, după care se asortează ținuta nașului mare, se asortează de obicei cu ținuta ginerelui, iar cele ale socrilor mici-cu rochia miresei; ideal ar fi ca și ținutele socrilor mari/mici sau ale cavalerilor/domnișoarelor de onoare să se asorteze cu ceva, dar până în zilele noastre nu s-a stabilit cu exactitate cu ce). Apoi-plata slujbei la biserică („vom scrie mai încolo un mesaj nasol pe Facebook despre cum ne jupoaie hoțul ăla de Daniel, ca să tragă bani de Catedrala Neamului, o oroare mistică, la fel ca și Casa Poporului, care duce la intoleranță și la masacre cum a fost cel de la Charlie Hebdo”), pentru preoți („ca să fie haioși la faza cu pișcotul, să ne impresioneze la faza cu femeia care trebuie să fie supusă bărbatului și la faza cu facerea de prunci, de la sfârșit”), pentru dascăli („ăștia știu rostul la toate, popii ar muri fără ei”), pentru cor („trebuie plătiți bine, să ne înfioreze pe toți, să se ridice părul pe mâini, altfel ce-am făcut?”), pentru paracliseri („să fie curat”).
Ziua cea mare. Într-o sfârșeală generală, debutează cu câteva care de nervi. Nici un rând din cele bifate în carnețelul „to do”  nu pare a fi valabil, decât împănat cu milioane de amănunte, care apar din neant și care izbesc neîncetat din toate părțile, ca un roi de muște. De la cohorta de rude de unde fiecare comentează câte ceva („aia e bine, ailaltă parcă nu, ar trebui să…,de ce să…și să nu…”), la ploaia torențială pe care n-a prognozat-o nimeni, de la jartiera miresei, care e musai să fie albă sau albastră, nu crem, la „something old, something old, something borrowed”, de la faptul că vărul de-al treilea la mirelui a apărut în prag gata grizat, la tehnologia complicată a legării conservelor de pește și a dozelor goale de bere de bara din spate a limuzinei nupțiale. La primărie, totul ar fi decurs șnur, dacă stiloul ofițeresei de stare civilă n-ar fi curs pe certificat și dacă pe treptele de la ieșire nu s-ar fi ivit de sub bagheta destinului un balaoacheș slinos, cu acordeon și dinți de aur, secondat de un fotograf cu alură de praz, care s-au recomandat a fi „angajați oficiali, cu carte de muncă” și care au cerut „retribuții conform normelor în vigoare”. Slujba de la biserică a fost precedată de un scandal pe locurile de parcare, popa și-a uitat promisiunea de-a oficia pe „fast forward”, deci câțiva nuntași au prins să moțăie în strane, pe El l-au ros îngrozitor pantofii de lac iar buclele îngerașului responsabil cu purtatul trenei au fost năclăite de ceara unei lumânări manipulate neglijent. La restaurant, totul a mers pe dos, începând cu instalația de abur, care, în urma unor repetate apeluri la 112, au atras câteva echipaje SMURD,  continuând cu tortul miresei, pe care cele două figurine de marțipan făceau măscări (orale) sau cu faptul că buchetul aruncat de Ea a făcut praf oglinda localului și terminând cu momentul penibil al darului, când invitații au fost nevoiți să strecoare, ca la votare, ghemotoacele de bani în „urna” sub formă de vilă cu etaj, doar fiindcă nu se mai știe cine fusese însărcinat cu „plicurile care se pun pe mese” (așa scria în carnețel).
După o săptămână de come onirice repetate, El și Ea și-au petrecut, la Valea Ursului sau la Monaco, nu are importanță!, cele „zece zile de miere” regulamentare (la multinaționalele unde lucrau,  „luna de miere” se traducea prin „exces demotivațional”).
Dar, în definitiv, „totul fost super-mișto”! Tonele de fotografii postate pe Facebook stau dovadă!
Cert este că, de atunci, nimeni n-a mai auzit de Ei. Niște cunoscuți mai susțin și acum că au devenit „cetățeni ai lumii”.
 Acum, pe bune: voi nu vă recunoașteți măcar puțin în scenariul de mai sus, care „cură”,  parcă re-povestit „de o străină gură”?

„Așa se cuvine!”. Și atît!
Până în urmă cu doar câteva zeci de ani, lucrurile stăteau altfel. Pe atunci, „societatea informațională” era tema „Noi în anul 2.000 / Când nu vom mai fi copii”, de la orele de desen, „societatea modernă”, inaugurată de inventarea mașinii cu abur, își făcea loc cu coatele printre „societățile tradiționale”, „ne-civilizate” cu buldozerul, unde lucrurile erau așezate după legi nescrise, transmise prin educația elementară primită în familie, respectate fără crâcnire din timpuri imemoriale, re-actualizate periodic spre a împrospăta lumea. Pentru acele rosturi tainice nu se căutau, nu se cereau și nu se ofereau argumente, totul se petrecea „fiindcă așa se cuvine” și atât! Timpul însuși curgea diferit, pe atunci timpul încă avea vreme. Între naștere și înmormântare, totul era „predictibil” și, în consecință, strict rânduit. Așa încât și căsătoria / nunta, ca „piatră unghiulară” în curgerea omului dinspre viață spre moarte, fiindcă implica prezumția unei noi nașteri!, avea semnificații sacre, de o tandră autoritate. Iată doar o serie de „flash”-uri, provenite din câteva lecturi dezordonate, care v-ar putea pune o clipă pe gânduri.
De pildă, într-una dintre cărțile sale fundamentale, „Riturile de trecere”, (ed. „Polirom”, 1996) antropologul și etnograful francez Arnold van Gennep notează, între altele, cu privire la întemeierea unei noi familii, următoarele:
„Această schimbare de categorie socială este cea mai importantă, deoarece antrenează pentru cel puțin unul din soți o schimbare a familiei, a clanului, a satului, a tribului ; uneori, proaspăt căsătoriții vor locui într-o casă nouă. Schimbarea de domiciliu este marcată prin ceremonii,riturile de separare jucând în acest caz un rol esențial în respectiva trecere materială”.
„ (…) de actul unirii a doi indivizi sunt interesate colectivități mai mult sau mai puțin vaste. Colectivitățile în chestiune sunt: cele
două societăți sexuale, reprezentate uneori de cavalerii și domnișoarele de onoare, de rudele de sex masculin ale unei părți și de sex feminin ale celeilalte; grupurile de ascendenți, fie pe linie paternă, fie pe linie maternă; grupurile de ascendenți pe ambele linii, adică familiile în sensul obișnuit al cuvîntului și uneori familiile în sens larg, conținîndu-i pe toți cei înrudiți; societățile speciale (clan totemic, confrerie, clasă de vîrstă, comunitate de credincioși, corporație profesională, castă), cărora le aparține unul sau altul dintre tineri, sau ambii, părinții sau rudele lor; grupul local (cătun, sat, cartier al orașului, fermă etc.). În plus, vom reaminti că o căsătorie are întotdeauna o importanță economică mai mare sau mai mică și că actele de ordin economic (stabilitate, plată, înapoiere a zestrei, fie a miresei, fie a mirelui, preț de cumpărare a miresei, angajarea logodnicului etc.) se împletesc cu riturile propriu-zise”.
„Dacă familia, satul, clanul trebuie să piardă o forță vie de
producție, o fată sau un băiat, atunci e necesară cel puțin o anumită compensație. De aici provine împărțirea de alimente, de haine, de bijuterii și, mai ales, numeroasele rituri prin care se răscumpără ceva, de exemplu libera trecere spre noua locuință. Aceste răscumpărări coincid întotdeauna cu riturile de separare, încât pot fi considerate, cel puțin parțial, ca rituri de separare propriu-zise”.
„(…) noua legătură a unit nu numai doi indivizi ci, înainte de toate, două colectivități, care țin acum să-și păstreze coeziunea”.
 
La triburile bașkiri : „(…) după ce kalym-ul (răscumpărarea, zestrea, n.n.) a fost plătit integral, ceea ce nu se întâmplă uneori decât după un anumit număr de ani, tatăl fetei organizează pe cheltuiala logodnicului o masă la care sunt invitați toți membrii celor două familii și mullah-ul (preot musulman); soții mănâncă într-o încăpere separată, unde nu pătrund decât rudele foarte apropiate. La căderea serii, prietenele fetei o ascund în curte sau în sat ; soțul o caută, uneori întreaga noapte. După ce o găsește, o încredințează din nou în grija prietenelor ei și se întoarce în camera specială, unde s-au adunat toți invitații. Înainte de a intra însă, el trebuie să rupă cu piciorul un fir roșu ținut de două femei în dreptul ușii. Dacă nu vede firul și se împiedică sau cade, toată lumea își bate joc de el. Apoi se așază, iar oaspeții pleacă unul câte unul ; când rămâne singur, prietenele îi aduc logodnica și se retrag. Ea îi scoate cizmele, el încearcă să o sărute; ea îl respinge; el îi dă o monedă de argint și ea îl sărută. A doua zi, fata însoțită de prietenele ei își ia adio de la fiecare membru al familiei sale; se urcă apoi într-o căruță și pleacă în familia soțului; ea nu trebuie să își arate fața socrului timp de mai mult de un an. Ruperea firului este un rit de trecere; ascunderea și găsirea logodnicei este un rit de separare de grupul sexual local. După cum se vede, logodna presupune unirea sexuală, dar căsătoria ca act social nu se încheie decât după lichidarea stipulațiilor economice”.
La populația bhotia, „ceremoniile de logodnă și de căsătorie durează cel puțin trei ani”.
„Această sciziune a individului de unele medii le slăbește pe acestea, dar le întărește pe altele; slăbirea este deopotrivă numerică (deci dinamică), economică și sentimentală. De aici, provin practicile celor deveniți mai puternici compensînd într-o oarecare măsură slăbirea mediilor de care sunt legați prin consangvinitate, conaționalitate și reciprocitate reală sau potențială. Riturile numite de furt sau de răpire exprimă rezistența opusă de mediile afectate; după valoarea celui plecat sau după bunăstarea comparată a părților, rezistența e mai puternică sau mai slabă”.
„Ca rituri de separare voi cita (…): schimbarea hainelor, golirea unui vas de lapte și strivirea a trei fructe (la populația galla); tăierea, spargerea, aruncarea unui lucru care are legătură cu copilăria sau cu viața celibatarilor, despletirea, tăierea părului, raderea bărbii; închiderea ochilor; scoaterea bijuteriilor; a oferi unui zeu, ca ofrandă, jucăriile (păpuși etc.), bijuteriile, hainele de copil; perforarea prealabilă a himenului și toate celelalte mutilări; ruperea lănțișorului numit de virginitate; desfacerea centurii; schimbarea hranei și tabuurile alimentare temporare; împărțirea între prietenii din copilărie a jucăriilor, a bijuteriilor sau a unor suvenire; lovirea sau aducerea de injurii tovarășilor din copilărie sau a fi lovit sau înjurat de ei; a se spăla pe picioare sau a fi spălat pe picioare; baie, ungere etc.; a strica, a distruge sau a transporta vatra, zeitățile, obiectele sacre ale familiei inițiale; încrucișarea brațelor; acoperirea cu văl, a se izola într-o litieră, un palanchin, o căruță etc.; a fi împins, maltratat; a voma etc.; schimbarea de nume, de personalitate; supunerea la tabuuri temporare sau definitive de muncă, sexuale etc”.
Despre riturile de agregare: „Adesea, în descrierile detaliate ale ceremoniilor de căsătorie prezentate de diverși observatori, aceștia au avut grijă să indice ritul cu importanța cea mai mare și care încheie întreg ansamblul negocierilor. De obicei, acest rit este masa în comun oferită imediat după vărsarea kalym-ului sau a zestrei, o masă în comun fără legătură cu stipulațiile economice, sau participarea în comun la o ceremonie religioasă propriu-zisă. Printre riturile de agregare, pot fi deosebite cele cu importanță individuală, care îi unesc pe cei doi tineri: darul sau schimbul de centuri, de brățări, inele, haine purtate; unirea cu o aceeași legătură; înnodarea unor părți ale hainelor unele de altele; atingerea reciprocă; folosirea obiectelor care aparțin celuilalt (lapte, betel, tutun, unelte etc.); a oferi celuilalt ceva de băut sau de mâncat, a mânca împreună (comuniune, confarreatio); învelirea cu aceeași haină sau văl etc.; așezarea pe același scaun; a bea sângele unul altuia; a mânca din același fel de mîncare sau din aceeași farfurie ; a bea din același lichid sau din același recipient etc.; a se masa, freca sau unge (cu sânge, argilă), a se spăla unul pe altul, a intra în casa nouă etc. Este vorba aici de rituri de unire propriu-zise; riturile de agregare au o importanță colectivă, fie că leagă unul sau altul dintre indivizi la grupări noi, fie unesc două sau mai multe grupări. În această categorie intră : schimburile de daruri, schimburile de surori (Australia, Bassa-Komo din Africa Occidentală etc.), participarea la ceremonii colective, cum ar fi dansurile rituale, mesele de logodnă sau de nuntă, vizitele reciproce; întoarcerea vizitelor; îmbrăcarea hainelor aparținînd femeilor și bărbaților căsătoriți sau adulți ; pentru femeie, a fi însărcinată sau a naște. Unele rituri sunt simultan individuale și colective: astfel, acceptarea unui dar are o putere de constrîngere nu numai pentru individul care îl acceptă, ci și pentru grupurile cărora îi aparține; este, adesea, primul dintre riturile de logodnă”.
La populația kol, din Bengal, „(…) nunta este o ceremonie de inițiere și, totodată, agregarea la clanul totemic. În zilele noastre, căsătoria se oficiază între 16 și 18 ani la băieți și între 14 și 16 ani la fete, dar altădată vârsta era mai înaintată. Faptele asupra cărora atrag atenția sunt următoarele: sufletele morților merg într-un loc anume, dar copiii nu pot ajunge acolo deoarece nu au suflet; ei nu pot deveni nici demoni; pînă la căsătorie, copilul nu este supus tabuurilor alimentare ale clanului său și poate avea relații sexuale fără să țină seama de regula exogamică; căsătoria îi conferă suflet, agregîndu-l la clan”
„Din toate aceste descrieri, reiese evident că etapele căsătoriei și, mai ales, cea principală, logodna, au și o importanță economică. Mai mult, orice căsătorie, tocmai pentru că în joc sunt nu numai doi indivizi, ci și numeroase medii mai mult sau mai puțin vaste, constituie o perturbare socială. O căsătorie antrenează deplasarea unui anumit număr de elemente, unele față de altele, iar această deplasare, acționînd din aproape în aproape, determină o rupere a echilibrului. Fenomenul este puțin observat în marile noastre orașe, dar poate fi regăsit la țară, în regiunile izolate. Aici nunțile reprezintă prilejuri de oprire a producției, de cheltuire a economiilor, de modificări bruște de sensibilitate, oamenii fiind, de obicei, apatici etc”.

În România, peste fondul de credințe mitice imemoriale, s-au suprapus elementele creștinismului apostolic. A rezultat un mix ritualistic straniu, din care au purces mai apoi cutume de mentalitate, de conviețuire, de stratificare socială sau de morală comunitară. Simbolistica vehiculată în ceremonial este una abisală. Iată câteva exemple de „legi” ale nunții, care s-au păstrat intacte până astăzi în puținele așezări rămase sub guvernarea tradiției naționale. (Surse: Oana Rusu, Marcel Lutic, M.Văduva, M.Lupescu, A.Gorovei, Iuliu Pop, Iosif Berman, Pr. Daniel Benga, Ion Ghinoiu, Vraja Ioana-Anca)

„Părinții încep  să pregătească zestrea încă de la nașterea fetelor”
„Lumânările de nuntă  aprinse în biserică semnifică flacăra iubirii creștine, credința și speranța în dobândirea luminii dumnezeiești”
„Verighetele sunt simbolul iubirii fără sfârșit. Egiptenii credeau că prin inelarul mâinii stângi trece un important vas de sânge, care duce direct la inimă. Așadar, prin schimbul de verighete, făcute din aur-metal pur-se face legătura directă între inimile celor doi.
Prin paharul cu vin sau miere și pâinea sau cozonacul, din care mirii gustă de trei ori la slujba de cununie, se produce miracolul comuniunii.
„Astăzi, la biserică, au loc două slujbe. Prima dintre ele este cea a logodnei, în cadrul căreia mirilor li se pun inelele pe deget. Ea este, de fapt, promisiunea celor doi că vor fi împreună. În vechime, logodna se făcea separat de taina cununiei: când doi tineri se hotărau că se vor căsători, ca o garanţie a acestui fapt, ei făceau logodna”
„Inelul are o semnificaţie multiplă, el este semn al perfecţiunii şi al încrederii. Rugăciunea de acolo (de la cununie – n.n.) spune că le pune inel în mână aşa cum a primit Daniel în Babilon. Când a câştigat încrederea regelui, regele i-a dat inel, când a câştigat Iosif încrederea faraonului în Egipt, faraonul a pus inel în dreapta lui, când s-a întors fiul risipitor, tatăl l-a primit şi i-a pus inel în mână. Inelul are semnificaţia de a învesti pe cineva cu încredere”
„Dumnezeu are încredere în tine şi îţi dă în mână viaţa celuilalt pentru că inelul este şi viaţa. Şi atunci în Transilvania, în unele locuri, e obiceiul să nu se pună inelul mirelui la el şi al miresei la ea, ci invers. Mirele poartă inelul miresei o vreme, şi mireasa pe al mirelui, iar după aceea naşii le schimbă după ce se face rugăciunea. Şi asta înseamnă că porţi pe mâna ta viaţa celuilalt”

„Pețitul cu noroc se face duminica sau joia, nu lunea (început de săptămână), nu marțea (când a început lumea), nu miercurea ( care e văduvă). Logodna sau cununia se fac doar joia sau duminica. Marțea, miercurea sau vinerea sunt zile păgubitoare”
„La plecarea mirilor din casa fetei, cuplul trebuia să treacă peste un făraș cu jar, ca să fie apărați de spiritele rele”
„În ziua nunții mirii nu mănâncă carne”
„Fiindcă sunt ușor de deocheat, mireasa purta cu sine în ziua cununiei o păpușă, iar mirele un cuțit la brâu, pentru a se proteja de farmece”
„Dacă lumânările se sting la cununie, înseamnă s-a făcut o mare nelegiuire prin căsătoria mirilor
„Așezarea la masa de nuntă reflectă structura socială, plasarea comesenilor <în capul mesei> sau la <coada mesei> respectă ierarhia socială”
„Nunta țăranească începe cu Masa Pețitorilor, continuă cu Masa de Logodnă, Masa <La Brad>, atinge o culme cu Masa cea Mare și se închide încet-încet cu Masa Vornicilor și a Druștelor (deveniți la oraș cavaleri și domnișoare de onoare), Masa Socrilor, Masa Bucătărițelor (a Socăcițelor în Ardeal), Masa Colacilor și în sfârșit Masa Dusului de Cale Primară, la o săptamână după nuntă, când însurățeii, nașii și părinții mirelui vin la casa fetei de mulțumesc părinților pentru curățenia copilei, petrec și iau ce zestre a mai rămas prin casă”
La luarea zestrei de la casa fetei, „(...)cea mai bună prietenă a miresei ieșea din casă cu o icoană și se urcă în prima căruță, urma o altă fată ce ducea oglinda, apoi celelaltele scoteau din casă perne, plapuma, cearceafuri, covor, țoale etc. Băieții scoteau mobila și o încărcau în căruțe. Apoi, cu toții se urcau în căruțe și, în chiote și cântece, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde tinerii așezau lucrurile la locul lor”
„Alaiul pornea spre biserică în timp ce o stolniceasă arunca după el pâine și sare, în semn de belșug. Pe traseu, copiii ieșeau cu găleți pline cu apă și flori, în semn de noroc, și primeau bani de la mire. În timpul cununiei, mirii încoronați și nașii erau <bătuți> cu bomboane și bani, la <Isaia dănțuiește>, fapt ce simbolizează dorința nuntașilor ca acești tineri să aibă parte de belșug”
„Nu-i bine să mănânci din oală, că-ți plouă la nuntă”
„La țară, bucatele se fac în curte și vin toate babele să ajute, o  săptămână întreagă (o nuntă sătească e evenimentul obștei întregi, aduc toți găini, se taie un porc ori un vițel, gazdele se pregătesc un an de zile pentru noaptea cea mare)”
„Bradul de nuntă (Oltenia și Muntenia) este susținut de un colac pe care îl ia brădarul. Stegarii din alai (Transilvania) poartă în mâini un colac mare care le revine după ceremonie, tinerii (în Nordul Moldovei) primesc <colacul flăcăilor>. Animalele de la căruță sunt împodobite cu colaci (sudul Transilvaniei), pe care îl iau drept răsplată, pentru serviciile aduse în cadrul nunții, conducătorii respectivelor vehicule”. (…) Majoritatea etapelor nunții sunt însoțite de prezența unui colac (…). Elementul ce polarizează atenția generală (realizarea lui artistică fiind una din cerințele reușitei momentului), este <colacul de mireasă>, pe care îl rupe fie nașa (Oltenia Muntenia, Moldova), fie mireasa însăși (Transilvania) deasupra capului ei înainte de a pleca la cununie. Motivul caracteristic al colacului de mireasă este împletitura, decorată sau nu cu păsări sau flori din aluat sau cu busuioc proaspăt”
„Trei colaci mari se duc nașilor de către însurăței. Colaci duce ginerele parinților femeii lui când se duc <de cale>. La o săptămână după nuntă, însurățeii se duc cu părinții tânărului la părinții fetei, de le duc colaci, ca mulțămită de cinstea fetei. Colacii aceștia se zic <colaer de cale primară>”
„Plocoanele ce și le trimit reciproc tinerii sau pe care le aduc invitații la nuntă, darurile ce se oferă în cadrul ceremoniei nașilor, socrilor, rudelor și, în genere, nuntașilor, sau sunt răsplătiți cei care au diferite funcții în cadrul nunții (bucătarii, alergătorii, chemătorii, bradrii, stegarii), toate acestea cuprind, alături de alte obiecte, colacul, care, pe lângă semnificații festive sau magico-rituale, devine element de conveniență socială, parte componentă a unui sistem de comunicare în limbaj simbolic, specific colectivităților tradiționale”
„Nu e de conceput să refuzi, fără un motiv serios, o invitație la o nuntă românească. Orice refuz rupe un lanț de schimburi financiare bine închegat, la care toți cei care au copii sau nepoți de măritat-însurat, participă. Roata de într-ajutorare a comunității nu se poate dezechilibra fără riscuri antipatice. Cine invită azi la o nuntă contractează o lungă serie de nunți viitoare și obligatorii la care va fi <invitat>(convocat)”
„De ce se căsătoresc oamenii şi când sunt întrebări la care se pot da mai multe răspunsuri, deoarece motivaţiile acestui act sacru erau multiple. Mai întâi, era vorba despre dorinţa de a trăi în comuniune cu altcineva, spre împărţirea binelui şi a răului, a bucuriei şi a întristării în decursul întregii vieţi. Mai este dorinţa de a avea urmaşi, de prelungire a existenţei neamului prin aceştia, de a avea cine să moştenească averea pământească, de a avea un sprijin la bătrâneţe, precum şi cine să jelească, să înmormânteze creştineşte, să dea de pomană şi să se roage pentru iertarea păcatelor lor“
„Românii cred că toate lucrurile trebuie să se întâmple atunci când le vine vremea, iar vremea căsătoriei <îi vine românului de timpuriu, pentru că însuratul de tânăr şi mâncarea de dimineaţă sunt de seamă>. (…) Astfel, fetele se măritau între 15 şi 20 de ani, iar băieţii se însurau între 18 şi 30 de ani”
„Îndeobşte, tinerii încercau să se căsătorească în satul lor (…). Era o mică dramă, mai ales pentru fetele mari, să plece din satul părintesc: <Care fată-şi lasă satul/ Mănânce-o jalea şi băbatul,/ Că şi eu mi l-am lăsat/ Multă jale m-a mâncat>. De asemenea, ţăranii nu acceptau prea uşor nici căsătoria copiilor cu cei de alt neam, chiar dacă aceştia ar fi fost de aceeaşi religie. La fel, nu erau deloc agreate căsătoriile cu cei care erau de o condiţie socială mai joasă sau cu cei înrudiţi sufleteşte“
„În casa fetei, aveau loc (…) diverse dialoguri între cele două familii, privind dorinţa copiilor de a se căsători, se făcea schimb de daruri între viitorii miri, mai ales atunci când aceştia nu erau din acelaşi sat. Tot atunci, avea loc şi înţelegerea asupra zestrei”.
„Atunci când tinerii nu erau din acelaşi sat, mai avea loc o vizită, care se numea <aşezarea>, <legătura>, <învoirea> sau <tocmeala>, scopul fiind ca părţile să cadă de acord în privinţa zestrei. După câteva zile, urma <încredinţarea> sau <logodna>, încredinţarea fiind termenul cel mai des utilizat de către popor, în timp ce <logodna> era termenul folosit de către preot”
„Logodna se făcea, de regulă, în casa viitoarei mirese. Acolo, feciorul o lua de mână pe fată şi mergeau împreună spre capul mesei sau în crucile mesei. În dreptul tinerilor, se afla întotdeauna un blid plin cu grâu sau cu orez ales. În acest blid, flăcăul punea câţiva bani de argint, iar fata, o năframă frumoasă, apoi, îşi introduceau amândoi mâinile în blid, el scoţând de acolo năframa, iar ea banii. Cei doi luau câte puţin grâu, pe care îl aruncau cruciş asupra celor prezenţi”
„În Bucovina, un personaj mai de vază ascundea inelele tinerilor în blidul cu grâu, de unde cei doi le scoteau şi le puneau pe degete, cu această ocazie, cei doi fiind socotiţi logodiţi sau mire şi mireasă. Cu această ocazie, se stabilea, de către părinţi, ziua când urma să aibă loc cununia”
„Vremea nunţii apropiindu-se, într-o joi sau duminică seara, mergeau la mireasă doi bărbaţi şi o femeie, care duceau din partea mirelui inele de aur sau de argint. Inelele se aşezau unul lângă altul pe o grămăjoară de făină de grâu, cu această ocazie fiind rostită formula <dulce pâine şi nedespărţiţi>”
Cununia avea loc, de obicei, la două-trei săptămâni de la încredinţare. „În Transilvania, era ales ca nun sau naş tocmai naşul de botez al mirelui. De asemenea, nuna trebuia să fie o femeie întâia oară măritată şi să nu fie însărcinată, căci astfel se credea că nu vor trăi copiii noilor căsătoriţi“
O grijă specială a mirilor era cea a darurilor. „Printre darurile mirelui către mireasă figura şi lada, în care mireasa îşi punea, înainte de nuntă, o parte a zestrei, o pereche de ciubote, piptenele, oglinda, o pereche de colţuni ş.a. Şi mireasa are daruri de făcut, în primul rând mirelui, căruia îi oferă o cămaşă, un brâu, o năframă şi o trăistuţă. Socrului mare îi oferă o cămaşă, iar soacrei tot o cămaşă, precum şi o pânzătură“
„În dimineaţa cununiei, în timp ce vorniceii chemau sătenii la nuntă, druştele începeau să o gătească pe mireasă, podoaba pentru cap fiind o cunună din diferite flori, în unele cazuri fiind folosite şi spice de grâu curat. Pe masa unde se făcea împodobirea, se afla, unul peste altul, doi colaci frumoşi şi mari. (…) În timpul gătirii miresei, părinţii acesteia plângeau de zor, iar tatăl îi ura fetei <pâine şi sare, viaţă îndelungată şi traiul cel mai bun cu viitorul soţ>. Apoi, părinţii îi aşezau pe cap cununa”
„Un moment ce preceda nunta era iertarea sau binecuvântarea de la părinţi, de la rude şi de la prieteni, un moment în care un rol important îl avea colăcerul, acesta ţinând o lungă oraţie, care viza primirea iertării părinteşti”
„Un alt obicei al nunţii de altădată era scalda din dimineaţa cununiei, în care se punea apă neîncepută, în care se puneau bani de argint, lapte, un fagure de miere şi multe flori plăcut mirositoare, dintre care nu trebuia să lipsească busuiocul”
„Cununia avea loc după Liturghie. În timpul cununiei, atunci când preotul, împreună cu mirii, înconjura masa la care se citea cununia, vorniceii şi neamurile mirilor aruncau peste capetele celor cununaţi bani mărunţi, nuci, alune, sau, în unele locuri orez sau orz”
„Pe drumul de întoarcere de la biserică, lumea le ieşea înainte cu cofe pline cu apă, pe care le vărsau în cale, cu urarea ca toată viaţa să le meargă din plin”
„În unele sate, în care mirii stau împreună la masă, era obiceiul ca amândoi să mănânce la început din acelaşi ou de găină sau de gâscă, după care, puteau mânca şi din celelalte bucate”
„După nuntaşi, era socoasă afară şi zestrea, care era jucată. Mireasa îşi lua iertare de la părinţii ei, lângă o masă pe care se afla tot sare şi colaci, cei care, dimineaţă, fuseseră în faţa miresei, precum şi vin şi rachiu. După ce vornicelul termina oraţia specifică acestui moment solemn, părinţii luau pâinea şi sarea, pe care le puneau pe capul mirelui, apoi pe cel al miresei, binecuvântându-i: <Dumnezeu cel prea-ndurat/ Să vă binecuvinteze/ Cu pâine şi cu sare/ Cu darul sfinţiei Sale/ Cu tot binele/ Din roua cerului/ Şi grăsimea pământului>, după care, pâinea şi sarea erau date mirelui(…). Apoi, mireasa, cu toată suita sa, se îndreapta spre casa mirelui, acest drum fiind numit <ducerea> sau <calea albă>”
„Un mesean mai bun de gură ia două talgere, pe unul dintre ele pune două pahare cu băutură îndulcită cu miere, numite, în Bucovina, <pahare dulci>, iar în Transilvania, <pahare de dar>, şi începe să strângă de la nuntaşi banii meniţi întemeierii noii case, aceştia fiind puşi pe talgerul cel liber”
„În alte locuri, însuşi nunul cel mare era cel care strângea banii pentru miri“, a spus Marcel Lutic, amintind de o baladă din sudul ţării: <Trecea vremea, cât trecea/ Până nunul se scula/ Vas curat că alegea/ Pâine, sare-n vas punea/ Dar într-însul arunca/ Şi pe masă că-l punea/ Tot nuntaşul ca să dea/ Cât îl lăsa inima/ Toată lumea dăruia/ Unii, boi/ Alţii, oi/ Unii, bani/ Alţii, juncani/ Unii, vii/ Alţii, moşii>“
„La un an de la cununie, se făcea <mărul> sau <pomul de cununie>, pentru ca cei doi să aibă pe cealaltă lume un pom pe care să se odihnească. Acest pom era un fel de pomenire, alimentele fiind în special turtele, poamele date la 12 oameni săraci. Poamele erau puse într-un pom stufos, aşezat pe pământ chiar în faţa mesei unde se făcea această petrecere. Spre sfârşitul petrecerii «parastas», la care participa şi preotul, nunul începea să scuture pomul, împărţind din ceea ce cădea celor prezenţi. Mărul sau pomul de cununie se oferea lui Dumnezeu ca mulţumire pentru faptul că i-a ajutat pe cei doi să se căsătorească şi să aibă pe această lume cele trebuincioase“
„Mirii mâncau amândoi din aceeaşi strachină, cu o singură lingură şi beau din acelaşi pahar, ca să împartă totul în viaţă, să nu se despartă, să se înţeleagă bine şi să nu fie făloşi unul faţă de altul. De multe ori ei mâncau împreună un ou şi lapte, ca să le fie viaţa dulce”
„Pe la sfârşitul mesei, naşului îi era adusă o găină friptă, împodobită cu flori. El o rupea, o parte o dădea mirilor, iar restul celorlalţi nuntaşi. În Starchiojd, Prahova, în timpul mesei, venea un vânător cu o găină. El era îmbrăcat în piei, avea un câine şi purta un brâu roşu. Se ducea la naş şi îi dădea găina gătită, ce avea cetină de brad pe cap, ou la spate şi ţepuşe înfipte în ea. (…) Obiceiul oferirii găinii naşului are conotaţii sacrificiale: orice creaţie umană, pentru a dura în timp, trebuie să fie întemeiată pe un sacrificiu
„În Lăţunaş, Timiş, oamenii îi legau pe mire şi pe mireasă cu brâuri şi apoi îi băteau, spunându-le că <asta să le fie bătaia>. În Ludoş, Sibiu, fetele şi femeile voiau să dea cu pumnii în spatele miresei, ca să trăiască mireasa, să nu moară. (…) Acestea erau acte magice, profilactice, de preîntâmpinare a răului: oamenii îi loveau pentru ca mai apoi să nu îi lovească răul”
„Luni dimineaţa, soacra mare cerea cămaşa miresei. Dacă mireasa fusese fată mare, i se dădea să bea rachiu roşu. În alte locuri, naşa intra dimineaţa în camera tinerilor cu lăutari, cu lumânările aprinse şi busuioc. Dacă mireasa fusese fată mare, era mare bucurie, se chiuia, iar fetei i se puneau boboci roşii în păr.(…) O fată cinstită era un motiv de mândrie pentru familia mirelui, care se ducea prin sat pentru a da de veste.(…) În schimb, dacă nu fusese fată mare, în satul Răcăciuni, din Bacău, se obişnuia să i se pună miresei în faţă o lingură spartă. Pedeapsa pentru ea putea fi şi mai severă: era trimisă acasă sau familia mirelui cerea ceva în plus la zestre (o bucată de pământ, de exemplu, o pereche de boi). (…) În zona Botoşani, dacă mireasa nu fusese <cinstită>, soacra mică era pedepsită şi i se dădea să bea rachiu dintr-un pahar fără fund. În schimb, în satele din Oltenia şi din Muntenia, proaspăta nevastă era aşezată pe grapă şi trasă prin ogradă, pentru a fi făcută de râs”
Mirii sunt numiţi „împăraţi” deoarece, în timpul ceremoniei, sunt învestiţi cu o mare demnitate: „În limba greacă, sfânta taină a cununiei se mai numeşte şi încoronare. Cununile se pun pe cap în momentul când cei doi se cunună unul cu altul. Preotul vine cu cele două coroane cu care îi însemnează în sensul sfintei cruci şi pe urmă le aşază pe capetele lor. Şi atunci ei sunt învestiţi cu o mare încredere. (…) Coroanele pe care le primesc se referă şi la încununarea finală a vieţii.(…) La sfârşitul ritualului li se iau cununile de pe cap şi rugăciunea spune <primeşte Doamne cununile lor în împărăţia Ta>. Şi acest lucru înseamnă că, în mod spiritual, cununile lor pleacă în împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciunea ne arată că Dumnezeu primeşte cununile lor în chip spiritual. Din această perspectivă, noi ne căsătorim nu numai pentru binele de pe pământ şi pentru a fi împreună pe pământ, noi ne căsătorim ca să fim împreună şi în cer, pentru că iubirea e veşnică, ea nu moare niciodată”
„Turta miresei era un colac ce era rupt de naşă sau de o fetiţă din sat deasupra capului miresei. Se băgau în ea boabe de fasole, semniţe de dovleac, busuioc sau un ban.(…) Colacii şi pâinea semnifică tot fertilitatea şi belşugul, iar turta miresei se rupea ca semn de prosperitate pentru noua gospodărie întemeiată. (…) După ce se frângea, ea se arunca, iar fetele încercau să prindă o bucată din ea deoarece se credea că dacă vor prinde, se vor căsători repede. De multe ori, mireasa arunca părţi din colac în cele patru puncte cardinale. În Moldova, oamenii credeau că dacă luau o parte din acest colac i-o dădeau unei vite, ea se vindea repede.  În unele zone din Galaţi fetele luau bucăţi din colac şi le puneau la cap ca să îşi viseze ursitul”
„La casa mirelui stegarul îşi pregăteşte steagul. „Steagul este un simbol important al căsătoriei, el este un simbol masculin de vitalitate şi putere. Pe o botă de lemn sunt cusute <pânzături de păr>, batiste, <cipce> (panglici), clopoţei, <făţoi cu  ciur>, spice de grâu, tidru etc. Toate aceste elemente decorative,  pentru steagul ce este confecţionat, sunt adunate de către stegar de la fostele drăguţe ale mirelui. Dar, după nuntă, steagul se desface, se dau înapoi obiectele împrumutate, dar se păstrează spicele de grâu până la naşterea primului copil, care este <ciupăit> (scăldat) într-o apă în care se pun aceste spice, <să sie de cinste şi de vază în sat, ca şi steagul>. Steagul terminat şi admirat de cei din jur este săltat în sus de stegar, în ritmul muzicii şi al jocului <horesc> cântece de nuntă adecvate: „La bărbat greşeşti o dată,/ Nici te uită, nici te iartă;/ La părinţi greşeşti o mie-/ Tăt eşti prunc de ominie”.

„Mai demult, mireasa, înainte de a pleca la cununie, se scălda în apă neîncepută dacă era <fată cinstită>. În apă <pune bani de argint, ca să sie cu noroc şi să nu să lege de ie ceas rău; la mână să lega cu argint ziu şi să cântare cu grunz de sare ca să nu să ieie de ie meşteşâguri>. Cântărirea <cu sare mare şi argint ziu să făce în ptelea goală> pe un cântar mare, luat împrumut de la un <jâd>(evreu) sau <pă cântaru’ cu care să măsura grâul îmblătit>”
„În timp ce-i fixează cununa pe capul miresei, druştele <strâgă>: <Mniresucă, mniresucă,/ Până-ai fo’ la mama ta/ Te-ai culcat sara pă ţol/ Şi te-ai sculat târzior;/ Da’ de astăzi înainte/ Ti-i culca numa pă braţă/ Şi ti-i scula dimineaţă,/ Că bărbatu-i mare câne,/ Orice faci, nimic nu-i bine,/ Că bărbatu-i mare drac,/ Nu-i poţi fa’ nimnic pă plac./ Mniresucă, mniresucă,/Cununiţa ta cea verde/ Cum te scoate dintre fete/ Şi te bagă-ntre neveste./ Nevestia-i haină gre’,/ Tăte grijile-s în ie.”

Iată cum o sfătuiește mama pe tânăra mireasă, în timpul ospățului nupțial: „Tu, mnireasă, fătu mneu,/ Ascultă ce-oi zâce eu:/ Bărbatu’ oricum te-a bate/ Nu-ţi lua hainele-n spate/ Până la mă-ta-i departe;/ Să ai cât de puţânele,/ Până la mă-ta ţi-s grele./ Sii bună ş-ascultătoare/ Ca pământul sub pticioare,/ Ascultă de soacră-ta/  Batăr unde te-a mâna,/ Din pticioare să meri iute,/ Din gură să nu zâci multe/ Din pticioare să meri tare,/ Din gură să ai răbdare. / De-a zice să calci în foc,/ Calcă, că-i ave noroc,/ De-a zâce să calci în pară/ Calcă, că-i ave ticneală./ De-a si bună, bine-a si,/ De-a si rău, rău îi trăi,/ Că bărbatu’ nu ţi-i frate/ Să gândeşti că nu te-a bate,/ Nici soacră-ta nu ţi-i mamă,/ Să gândeşti că nu-l îndeamnă/ Să-ţi mai tragă câte-o palmă”. După ce se încheie aceste strigături, cu un „ţâpoi” în mână, mirii înconjură mesele de trei ori. Se realizează astfel cercul magic pentru a feri de rele noua căsnicie.

 Relația Ei + Societate = Comunicare + Sacralitate
Din cele expuse până acum, se poate lesne observa că există (de relativ puțină vreme!) diferențe stridente între ceremonialul,  încărcat de responsabilități sacre și de sobrietate, al unei nunți dintr-o societate tradițională, și varianta lui profană / profan-ată, adesea simplificată grosolan, nejustificat mimetică sau, pur și simplu, inerțială, care constituie „substanța” unei nunți contemporane urbane.
Câteva sublinieri:
 În vechile așezări rurale, nunta reprezenta un act fundamental în existențele celor doi principali protagoniști, dar, în același timp, actul intrării lor în comuniune provoca adevărate seisme economice, relaționale și sentimentale în cadrul grupului. Raportul EI-SOCIETATE trebuia tratat de ambele părți cu maximă seriozitate. Un cuplu a-social și neacceptat ar fi dăunat deopotrivă armoniei comunității și lui însuși: viața într-un mediu ostil ar fi fost imposibilă. Așa încât, unirea celor doi nu se putea săvârși, mai întâi, fără acceptul familiilor direct implicate, apoi fără binecuvântarea întregii obști. Pentru a împiedica o alianță nelegiuită, comunitatea avea la îndemână suficiente metode coercitive. Pe de altă parte, dacă intenția celor doi de „a intra în rândul lumii” era legitimă și legitimată ca atare, întreaga comunitate se mobiliza exemplar și punea din răsputeri umărul la
integrarea cât mai lină a noii familii și la asigurarea liniștii și bunăstării acesteia. Cu atât mai mult cu cât, iubirea năvalnică, devenită cu timpul în-drăgostire, cunoaștere de sine adică, prin așezarea în celălalt, trebuia să aibă drept rezultat ivirea de prunci sănătoși. Adică de inși prin care comunitatea s-ar fi revigorat, s-ar fi consolidat și ar fi dăinuit. În coincidența de interese nou cuplu/societate stă armonia comunitară. Iar „coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”, susținea Enstein.
Cu toate acestea, SACRALITATEA nu doar că este invocată în fiecare punct nodal din ceremonialul nunții tradiționale, dar, mai mult, ea este dinamică, o prezență activă, fie că vorbim de feluritele ipostaze ale Dumnezeului creștin, devenit martor, confințitor și partener la întemeierea noii familii, sau de spiritele, malefice ori benefice, din străvechime, care trebuiau să fie anihilate sau cărora trebuie să li se capteze bunăvoința. Având în vedere că împlinirea unei căsătorii reprezintă un pasaj esențial, care privește întreaga comunitate, cu acest prilej Sacrul nici nu trebuie solicitat să se manifeste, ci El însuși se pogoară cu autoritate, spre a „inspecta” dacă rânduielile sunt strict respectate, deci dacă noii entități conjugale i s-au asigurat toate condițiile să pășească peste Prag, conform cutumelor.
Orațiile, cântecele, strigăturile, dialogurile și dansurile rituale sunt texte/con-texte/gesturi purtătoare de semnificații. Din acest punct de vedere, nunta tradițională este și ÎMPĂRTĂȘANIE/ CUMINECARE/COMUNICARE. De aceste dimensiuni metafizice nunta „civilizată” s-a lepădat. Poate prea ușor.

NU proliferării Nimiculului!
„Într-un sistem de semne, dispariția unui semn ori apariția unui semn nou devine semn”. Dacă studiem cu atenție „mișcările tectonice” pe care le declanșează, vom constata  că o nuntă  este, simultan, și o dispariție, și o apariție de semn. Numai că, deși pe alocuri și-au păstrat „carcasele”, în ceremonialul nunților contemporane semnele cu pricina nu mai „semnalizează”, adică și-au pierdut aproape complet semnificațiile. Drept consecință, căsniciile vremurilor recente par a nu mai fi capabile să comunice nimic.
Știați că, pe lângă „Ziua Recunoștinței”, „Ziua Orcilor”, „Ziua  Limbilor”, „Ziua Mondială a Osteoporozei” sau „Ziua  Contabilului”, de curând întreg mapamondul a serbat cu frenezie „Ziua Zonelor Umede”? Nu e nici o glumă! Sau vă aduceți aminte că, tot recent, pe un frig pătrunzător, în garniturile de metrou din București câteva zeci de români s-au dezbrăcat în lenjerie intima, spre a celebra, alături de alte 59 de orașe ale lumii, „Ziua fără pantaloni”? Ideea    acestei mișcari clandestine, de tip „flash mob”, s-a ivit la Universitatea din Austin-Texas, pe la mijlocul anilor ’80, după ce o gașcă de studenți a celebrat sfârșitul anului universitar purtând la vedere doar chiloți: ei și-au fundamentat demersul pe o reflecție extrem de „profundă”: „ Omul s-a născut liber, dar iată că, peste tot, el poartă pantaloni”. Întrebați de ce au făcut chestia asta stupidă, bucureștenii au răspuns apăsat, românește: „Just for fun!”.
În cartea sa „Globalizarea nimicului. Cultura consumului și paradoxurile abundenței” (2010), psiho-sociologul George Ritzer atrăgea atenția asupra „extinderii nimicului la scară planetară”. „Nimicul este o formă socială, concepută și controlată de obicei la nivel central și lipsită de conținut esențial semnificativ. (…) Avem nevoie de cultură și de inovații culturale, pentru a ne împlini ca oameni. Trebuie să ne mobilizăm împotriva diminuării globale a ceva-ului (o formă socială de obicei concepută și controlată la nivel local și relativ bogată în conținut essential semnificativ) și împotriva proliferării tot mai rapide a nimicului în lumea întreagă!”.
 
Din această perspectivă, re-sacralizarea jurământului de iubire dintre un bărbat și o femeie mi se pare a fi un rapel diperat la normalitate.
Și, totodată, o veste minunată: nu ne-am pierdut mințile de tot!