I.Homo religiosus

            Cele spuse despre transcendență și Transcendent ilustrează universalitatea experienței religioase, respectiv nevoia acută de acel Unic, Maxim, Ultim sau Dincolo, care umple și, deopotrivă, dă sens vieții credinciosului și ateului (cazul lui Nietzsche).

            Cât privește realitatea Transcendentului, ea ar trebui să fie la fel de evidentă și indiscutabilă, fie și pentru aceea că „lucrurile de care oamenii au nevoie, există realmente”.

I.Homo religiosus

          d)Transcendența spre Sfârșit

            Transcendența înainte (spre Sfârșit sau Escaton) are sens numai dacă admitem că istoria se îndreaptă spre ceva (Scop, Țintă finală), concepție cu totul necunoscută societăților arhaice, pentru care, ne înștiințează Mircea Eliade, timpul nu este istoric, ci mitic. De-abia odată cu profeții evrei apare indicația clară că timpul are un sfârșit sau un apogeu spre care converg toate evenimentele umane, pentru ca în Noul Testament el să fie „sfințit prin întruparea lui Cristos” (M. Eliade).

„Mediocritatea este plaga civilizației." – John Fowles

Conform dicționarului, Mediocritatea este „starea celui mediocru – om fără talent, lipsit de merite". Figurativ, mediocritatea este caracterizată prin insuficiență de spirit, de merit. Etimologic, cuvântul provine din latina veche, „medio" însemnând mijlociu și „ocris" – munți, pietre cu aceeași înălțime.

I.Homo religiosus

          Lunga experiență religioasă a omului (de la primii fiori moral-spirituali și până în clipa de față), ca și rolul de prim rang al religiei în istoria omenirii, conferă definiției „Omul este singurul animal religios”, una din nenumăratele definiții date acestui căutător mereu neliniștit, o mult mai mare consistență decât bășcălioasa „Omul este singurul biped fără pene”.

La 1 iulie 1822 au fost restabilite domniile pământene, prin numirea de către Poarta Otomană a lui Ioan Sandu Sturdza în Moldova şi a lui Grigore Ghica în Ţara Românească.
Imperiul Otoman a pus capăt domniilor fanariote în urma unui şir lung de consecinţe politice şi economice ale administraţiei străine în Ţările Române.
Considerată o formulă salvatoare de către Sublima Poartă, domnia fanariotă cel puţin în ultimul sfert de veac al duratei sale a produs şi mai multă corupţie, instabilitate politică şi regres economic în dauna Imperiului Otoman.