III.Problema răului

    Deși în faza de început mi-am propus să tratez doar transcendența și argumentele privind existența lui Dumnezeu, în cele ce urmează voi aborda problema răului în tripla lui ipostază: metafizică, morală și fizică. Problema metafizică a răului se constituie din modul cum se explică realitatea lui (teiștii opinează că răul nu este un lucru real, ci o privațiune reală în lucruri și că răspunderea pentru această privațiune revine în întregime libertății finite, căci Dumnezeu a creat numai posibilitatea privării);

Dar rolul lui Baudelaire în evoluţia poeziei europene ar putea avea pentru noi, captivii în dispozitivul de legare al eminescianismului, o semnificaţie mai profundă. Într-o epocă în care ştiinţa va cunoaşte o dezvoltare extraordinară, romantismul va manifesta o stare de spirit antiştiinţifică. Ca şi cum pasiunea şi inspiraţia s-ar fi convins reciproc că nu au nevoie decât de ele însele. Dar, observa Paul Valery, sub un alt cer, în mijlocul unui popor în plină dezvoltare materială, încă indiferent faţă de trecut, organizându-şi viitorul şi lăsând întreaga libertate experienţelor de orice natură, s-a găsit un om care să ia în consideraţie producţia literară cu o precizie, o sagacitate, o luciditate care nu s-au mai întâlnit niciodată la nivelul acesta într-un cap dăruit cu invenţie poetică. Niciodată problema literaturii nu mai fusese până la Edgar Allan Poe examinată în premisele ei, redusă la o problemă de psihologie, abordată cu mijloacele unei analize în care logica şi mecanica efectelor erau în mod deliberat utilizate.

Cat despre identificarea rolului lui Eminescu cu cel al lui Baudelaire in literatura franceza ca precursor al simbolismului — au existat incercari de a vedea in unii romantici o avangarda a simbolismului la noi; astfel un Nicolae Davidescu, un B. Fundoianu, mai apoi un Edgar Papu ce detectau la Eminescu presimtiri ale noii poezii — vom aminti doar ca, din ultimele decenii ale secolului trecut, parerea statornicita pare a fi alta, criticii preferand sa sublinieze la Eminescu ceea ce apartine de drept sensibilitatii epocii sale. M. Scarlat in 'Istoria poeziei romane', Minerva, 1984 atasa poezia eminesciana de conventia clasicista a poeticului:

Antimodernitatea funciară a lui Eminescu se traduce prin anticitadinismul sensibilităţii sale lirice care rămâne până la sfârşit rustică, patriarhală. Eminescu nu are organ pentru oraş, la el un veritabil atopos liric. Este uimitor faptul că, tocmai în „Privesc oraşul furnicar “ din 1873, căruia istoria literară nu i-a acordat suficientă atenţie, în aceast poem anticitadin dar nu la modul programatic, ci idiosincratic, cu repulsia lui subliminală de multiplu, de multitudini („furnicarul“ ca mişcare văduvită de gând, de sens, de logos, conotând disarmonicul, dezordinea, aleatoriul, mişcarea browniană la antipodul absolut al corespondenţelor şi ecourilor naturiste din „Somnoroase păsărele“, „Dorinţa“ sau „Sara pe deal“),

II.Argumente pro și contra privind existența lui Dumnezeu
        
    4)Argumentul cosmologic
    Bazat pe cauzalitate și, tocmai de aceea, numit uneori etiologic (aetios=cauză), argumentul cosmologic (cosmos=lume ordonată) a pornit de la existența finită a lumii, respectiv de la o condiție a acesteia (cum ar fi schimbarea), trăgând concluzia că trebuie să fie o Cauză sau o Rațiune suficientă a existenței și funcționării ei.