Cu o poezie surprinzător de bine construită pentru cineva aflat la început de vieţuire literară ne întâmpină poeta Adela Conciu, o poetă a deplângerii de sine aş spune, una care-şi alimentează scriitura tocmai din (ne)liniştea pe care şi-o găseşte - într-o anumită stare de însingurare în mijlocul acesteia -  într-o lume clar improprie visului şi poeziei, în care sufletul nu mai este de mult o monedă de schimb.
Ea păşeşte-n largul literaturii cu volumul „Destin de poezie”, unul marcat de confesiune, unul în care jonglează nesperat de uşor cu sensuri şi simboluri, în care se apropie şi se depărtează după bunul său plac de cititor, acum confesor, acum parte a vieţuirii sale-n poem, o carte în care-şi asumă nemijlocit ea însăşi rolul partizanului, conturând senzaţia că poate duce o luptă de gherilă cu slova şi versul.


E o poezie copleşită de trăiri între aceste coperţi, un suflet dezvelit în public încetul cu încetul, ceremonios chiar, evident o poezie a introspecţiei şi – din nefericire pentru unitatea şi consistenţa sa! – adeseori o poezie de fotografiere a realităţii, a momentului.
Demersul pare sinucigaş pentru un debutant, dar Adela Conciu îşi asumă cu o anumită doză de inconştienţă o îmbinare armonioasă între ludic şi teluric, între celest şi oniric.
Primul ciclu, care şi dă titlul volumui – „Destin de poezie” - este cel mai consistent, însă poeta îmi pare a fi mai în largul ei, egală cu sine însăşi în al doilea ciclu, „Partitura mea”, într-adevăr un loc în care o dată debarasată de chingile poeziei clasice îşi îngăduie mai multe artificii tematice şi stilistice, lărgeşte sfera viziunii artistice şi se manifestă cu dexteritate mai mare.
Ea se eliberează prin scris de aceste încărcături şi poveri emoţionale, hârtia este locul în care îşi pune sufletul pe tavă, astfel amprentându-şi cu multă sensibilitate momentul actului inspirativ şi creative, dar şi starea reflexivă ce derivă din acest paralelism.
Paradoxal, la Adela Conciu lumea interioară se suprapune perfect peste stări şi emoţii comune, lectorul trezindu-se complice cumva, erou indirect, iar senzaţia că îţi este cunoscut firul liric sau epic este dominantă pe întregul parcurs al cărţii.
Poate tocmai de aceea senzaţia că unele poeme sunt sfârşite brusc devine supărătoare, însă Adela Conciu reuşeşte să dea greutate demersului său printr-o viziune personală asupra dragostei şi-a morţii.
Ea filtrează totul - stări, emoţii, gânduri, tentaţii, amintiri sau vise – printr-un bagaj propriu de trăiri şi cultură, însă în substanţa lor temele emoţiilor strecurate în vers sunt aceleaşi, doar cu consistenţă vizibil diferită.
Ea impinge lucrurile la extrem în scriitura sa, pentru ea lumea începe şi se termină cu persoana iubită, iar dispariţia prematură a acesteia generează o apocalipsă interioară, textele încep să aibă o anumită substanţă morbidă, deşi poeta vorbeşte de iubire.
E o provocare evident în scriitura ei la profunzime, nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării, aceeaşi ciclicitate a zilei şi-a nopţii amprentând cursul lumii ei interioare şi exterioare.
Astfel, fiecare pagină se lasă greu întoarsă tocmai datorită investirii ei cu sensuri de viaţă şi moarte, de totul sau nimic.
Tema sacrificiului de sine traversează ca un adevărat fir roşu întregul volum, iar indiferent de modul în care poeta găseşte de cuviinţă să imortalizeze starea acesta este uşor vizibil şi evident.
Este deopotrivă poezie nativă, intuitivă, explicativă, declarativă, decorativă, iniţiativă, complementară existenţei, sunt acele ingrediente care, o dată adăugate vieţuirii, o fac mai frumoasă.
Dincolo de substratul elegiac, marcant, profund şi adesea răscolitor - de parcă poeta vrea să ne facă părtaşii propriilor trăiri şi frământări - cu fiece pagină dată devine mai evident faptul că ea este racordată direct la pulsaţiile existenţiale şi că, exact ca-ntr-un cadru ceremonial, iniţiatic, învăţăturile sunt fie spuse direct, ca o disecţie bruscă în real, fie subtil sugerate, ca-ntr-un joc al emoţiilor.
Pe de altă parte, un alt filon care străbate volumul este cel reflexiv, unul în care poeta-şi asumă rolul de scrib al unei lumi în care sentimentele trebuie ascunse, ca-n vremea Inchiziţiei simţirea sau goliciunea.
Ea-şi reprimă multe gânduri, simţi în versuri aripile ce i le-a tăiat gândului exact în timpul actului inspirativ, de aici şi multe repetiţii, nu întotdeauna capabile să sublinieze ideea şi obosind, inducând senzaţia puţinătăţii mijloacelor de exprimare.
Cu încăpăţânarea bijutierului care ştie că un diamant devine cu atât mai valoros cu cât e mai mult şlefuit, Adela Conciu ne provoacă adesea şi cu adevărate fulguraţii de gând, cu o scriitură rimată şi ritmată, adevărată respiraţie între poemele marcate de o filosofie existenţială ce se vrea un adevărat reper pentru cei de după.
Aşa se ajungem la adevărate poeme aforism, în care fiecare strofă este o cugetare, un gând plin de experienţă şi trăire, poeme în care, dincolo de forţa imaginii poetice, finalul de vers marchează în aceeaşi măsură prin prozaic şi esenţă.
Anumite căderi în descriptivism fac direct vorbire la momentul debutului, iar împingerea scriiturii până la limita incantaţiilor, a invocaţiilor regăsite prin incunabule, prin cărţile de rugăciuni şi acatiste, în care dincolo de hiperbole dese şi dense întâlneşti adevărate (pro)slăviri ale zeului sau sfântului - în cazul nostru al persoanei iubite, unice, investite cu puteri şi calităţi nebănuite – devine demers ce afectează consistenţa poemelor.
Astfel, această segmentare a cărţii în poeme ce se vor secţiuni de sine stătătoare, autonome cumva tematic şi stilistic este o abordare nouă şi trădează o poetă discursivă şi cu un vers amprentat de filosofie existenţială, de căutarea şi explorarea limitelor lumii, context în care se nasc ca din senin imagini captivante.
O adevărată căutare de sensuri şi rost, un frumos delir poetic chiar, dar unul care-a fost scris/dictat în mai multe etape.
Acest lucru nu este evident numai datorită întinderii unora dintre poeme, ci şi datorită faptului că temele abordate sunt substanţial diferite, de la invocarea persoanei iubite la evocarea acesteia, calităţile lui fiind hiperbolizate, lumea începând şi terminându-se cu aceasta.
Se ajunge uşor la o adevărată plonjare în străfundurile propriei trăiri, de la aceeaşi litanie şi de la aceleaşi invocaţii de prin incunabule până la versuri la limita fanatismului religios, versuri în care, paradoxal, tot persoana iubită este centru şi epicentru.
     Versurile Adelei Conciu se citesc uşor, cu plăcere,  sunt ritmate, sunt muzicale, au ingredientele necesare care te fac să nu laşi cartea din mână până nu o parcurgi în totalitate.
Place o astfel de scriitură, este  reconfortantă şi, în aceeaşi măsură, îndeamnă la meditaţie.
Marchează uşurinţa şi dexteritatea de magician cu care jonglează acum poeta printre sensuri şi imagini, uneori simpla sugestie ilustrând îndeajuns şi punând cu adevărat în lumină întregul, alteori reflectorul pus pe-o temă, gând sau simţire  trădând abilitatea celui deja dedat la introspecţie, la profund, meditaţia fiind calea eliberatoare pe care păşeşte din ce în ce mai sigur.
Volumul  „Destin de poezie” este de departe o confirmare a unui destin egal cu el însuşi.
Are loc aici identificarea fără echivoc cu ceea ce obiectualizăm şi cu ceea credem cu toată tăria, într-o expresie.
Aş putea afirma cu destulă precizie cu nu există alternativă mai potrivită pentru cunoaşterea de sine pentru Adela Conciu decât nemijlocita eliberare prin scris.
De la stabilitatea relativă în măsura proporţiilor definite de la întemeierea lumii, la libertatea aproape fără margini, colosală prin însăşi definirea ei şi, desigur, perfectul câteodată simplu alteori complicat…
     Da, compozit fundamental dar selectiv, alunecând absolut firesc în disoluţie până la un rezultat şi el fundamental.
Oricare contur are un interior şi oricare interior aduce după sine un contur pare a fi ideea de forţă a acestui volum cu care poeta păşeşte în largul literaturii.