Cu o poezie a căutării ne întâmpină şi provoacă poetul Ioan Corin Culcea cu cea de-a treia sa carte, o poezie a înaltului, una în care se orientează vădit spre un lirism interior, stabilind cu uşurinţă un interesant sistem de relaţii între structurile formale legate de ritm, chiar de forma interogativă a propoziţiei, de sintaxă, cu multiple şi vizibile corespondenţe între melodicitatea poeziei în sine şi substanţa ori sensul acesteia.
Lirica lui stă elocvent sub semnul meditaţiei în marginea misterului, aerul blagian dând forţă imaginii, iar construcţia acesteia trădează îndelungul exerciţiu liric.


Ingenios în arhitectura poemelor sale - un lung şir de secvenţe ale solitudinii umane – Ioan Corin Culcea aduce starea de fericire în poezie, una capabilă să (re)învie un puternic sentiment de încredere în discursul său artistic, un demers capabil să îi justifice emoţional viziunea despre lume, poezie şi viaţă.
Poetul se arată a fi iscoditor încă de la începutul acestei cărţi inspirat şi provocator împărţită în două secţiuni - „(S)Coborârea luminii” şi „Uitarea luminii” - interogaţia, cercetarea, aplecarea, aprofundarea fiind o constantă de interes în scriitura sa.
Cele două secţiuni trădează demersul iniţiatic tradiţional al transcendenţei, o simţire de conştiinţă realizată prin trăire fiinţială, modalitate prin care îşi deschide propria cale pentru desăvârşire spirituală.
Lumina e luată ca pretext, este cea care îi luminează atât calea fizică, cât şi pe cea spirituală, nevăzută, ea cea care otroteşte, încălzeşte, dă siguranţă şi stare de bine.
Dar, tot ea, Lumina este, la Ioan Corin Culcea şi prilej de temere, născătoare de semne de întrebare, o căutare generatoare de suspans în vers, iar textura poemelor capătă consistenţă şi din acest motiv.
De aceea, la acest poet nărăvit la cuvânt şi imagine toate abordările ce derivă implicit în această orientare verticală devin iniţiatice, fără a fi subsecvente şi conjuncturale: „Tu nu mai ştiai,/eu nu mai ştiam/care copilărie ne prindea din urmă/şi ne îndura mângâierile!/Eu nu mai ştiam,/tu nu mai ştiai/de ce suspinam,/de fericirea că suntem/sau de tristeţea că nu am fost mai demult/şi poate nu vom mai fi!” (Ne iubeam... şi atât!), sau: „Mă poţi vinde după un colţ de stradă,/cu o simplă tăcere,/cu o simplă ascundere/în spatele umbrei durerilor mele!” (Mă las ucis de clipă şi tac!), sau: „De câte ori ai fost singur/şi nu ai învăţat nimic, niciodată?/Singurătatea are dreptate mereu!/De câte ori ai fost îndrăgostit/şi nu ai învăţat nimic, niciodată?” (Nu va vedea niciodată, nimic!).
Multă interogaţie, mult dialog în scrierea lui Ioan Corin Culcea, o poezie frumos curgătoare, un act confesiv cât o punere a sufletului pe tavă, la dispoziţia şi chiar discreţia cititorului: „Câteodată mă simt/un cerşetor la poarta speranţei,/până la sufocarea din mine,/până la ruşinea din mine/gâlgâindu-mi în gât!” (rana iubirii de tine), sau: „E o goană nebună în sângele mele,/vreau să mă prind din urmă mereu...” (Ah, sângele!), sau: „Tu eşti piatra încercărilor mele,/arcul întins în golul din stern,/genunchiul strivind depărtările,/în căderea lui în infern!” (Tu eşti un zâmbet fără cuvânt), sau: „Mereu ne privim pe noi înşine,/când înfruntăm umbra morţii/din pleoapele căzute,/şi ne plângem, de fapt, sufocaţi,/amintirie noastre” (Doar fiindcă ne era frică de moarte).
Adevărate explorări ale trăirilor proprii, priviri în adâncuri de suflet ascunde-n poemele sale Ioan Corin Culcea, în practică vom constata o multitudine de obiective minore şi aparent nesemnificative propuse pentru a fi atinse, lămurite animă demersul său liric.
Este calea prin care poetul păşeşte nu numai spre anumite lămuriri personale sau generale, ambele decurgând din scopul unic al cunoaşterii, ele favorizând vădit o apropiere de Lumina cea mare, evident de acum că este luată ca pretext lumina diurnă, în realitate vorbind de lumina ştiinţei, infinit mai profundă.
Aşadar, la Culcea obiectivele (i)regulare, punctiforme chiar sunt atent urmărite în cadrul unor organizaţii stilistice cu pretenţii iniţiatice şi sunt în măsură să întreţină o marcantă irosire de resurse şi, evident, anumite derapaje, dacă nu chiar ratări - mai mult sau mai puţin conştiente - ale realizării spirituale dorite.
Anumite căderi în descriptivism generează diluţii ale forţei şi profunzimii imaginilor, ideile urmărite creând senzaţia că lecturezi nu un poem ci anumite pasaje de proză.
Cu toate astea, Ioan Corin Culcea conştientizează riscul şi se repliază fericit în cea de-a doua secţiune a cărţii, „Uitarea luminii”.
Aici el se arată un bun cunoscător al „Scării lui Iacob” - relaţie urcător - coborâtoare, de la Dumnezeu la om şi de la om la Dumnezeu - e conştient că cea mai bună dintre formulările teoretice privind realizarea şi împlinirea spirituală totală propune şi presupune o traiectorie neapărat ascendentă, nu una descendentă.
El face asta în cuvinte mai puţine, mai simple, poemele devin mai dense, mai încărcate imagistic, o continuă căutare a statutului de homo universalis, un trăitor la propriu al iluminării întru atingerea propriului centru al fiinţei.
Numai aşa a simţit el că poate să parcurgă, treptat lungul drum al devenirii şi desăvârşirii personale, ca element pozitiv în înfrumuseţarea şi îmbogăţirea nemijlocită a lumii în care îi este dat a trăi şi a se situa deasura lucrurilor mărunte deşi, paradoxal, el ridică la rang de unicitate, trăiri şi stări absolut comune: „Nu ştiu cum te-ai schimbat în saltul delfinilor,/prin fruntea mea ca veşnicia măslinilor,/prin tăişul albastru-al privirilor mele,/înflorite în tine, ca două lalele.../în flăcări arzându-mă avid pe rugul sfânt,/purtându-mi rana dulce departe de pământ!” (Te-ai transformat... În Mine!), sau: „Nu mai zboară nicio pasăre prin inima mea!/Nu ştiu de ce mă întristează noaptea/şi mi-e frică să scriu” (Nu mai zboară nicio pasăre), sau: „Nu ştiu nimic despre iubirea ta,/ştiu doar că ochii îţi ameţesc în fereastră/şi aranjezi în neştire crinii din glastră,/timpul te muşcă de gât şi de faţă,/îţi goleşte plămânii de aer şi sare!//Ah, cât m-aştepţi, iubito, ca pe o iertare!” (Ca pe o iertare).
Ca şi cei care pot intra în adevărate stări de conştiinţă deplină, non-ordinară Ioan Corin Culcea ne sugerează subtil că poate scrie despre cele trei stări „clasice” de conştiinţă - somn, stare de veghe şi somn cu vise - dar şi că poate intra cu propria sa voinţă în stări superior energetice, stări revelatorii, inspirative, poate chiar iniţiatice.
Este calea lui de analizare a lumii şi-a vieţii prin propriile lentile existenţiale, este amprentarea unui întreg univers înconjurător  cu viziuni personale, investirea acestuia cu particularităţi, angajament individual faţă de tot şi toate.
Prin volumul „Timp fără timp” Ioan Corin Culcea îşi bine defineşte făptura spirituală, marchează un spaţiu liric contemporan şi impune un nou stil, arhitectura după care îşi construieşte cu minuţiozitate  poemele fiind cea care îl va pune cu adevărat sub lumina  r e f l e c t o a r e l o r.