Ca o punere a sufletului pe tavă este cea de-a treia carte a poetei Felicia Feldiorean, românca noastră stabilită de mult timp în Germania, o poetă care îmbină armonios în poem dorul de casă cu cel de viaţă trecută, introspecţia, reflexia fiind amprentele cu care marchează definitoriu volumul „Risipitele iubiri”.
Cu fineţea şi feminitatea balerinei care merge pe poante pentru a nu deranja liniştea şi lemnul scenei intră-n poezie Felicia Feldiorean cu această carte inspirat împărţită în trei secţiuni - „Risipitele iubiri”, „Petale de suflet” şi „Celor fără vină” - astfel rezultând un volum pe de-a-ntregul unitar tematic şi stilistic.


Treceri dese şi dense de la o temă la alta, o imaginaţie poetică luxuriantă, înregistrări imagistice prin forme semnificatice adună-ntre coperţi poeta, astfel trădând un îndelung exerciţiu liric în sfera cu adevărat complexă a liricii feminine moderne, a liricii în general.
Pentru ea devine o adevărată expresie a lumii dar şi-a propriei vieţuiri poezia, un act intim, o iluminare, o subliniere a faptului că în propriul spaţiu al simţirii sfera mai largă a existentului contează cel mai mult.
În acest efort al descoperirii de sine scriitura ei reverberează un continuu fluid indicibil, iar eul ei poetic probează o adevărată apetenţă vizionară, stare care străbate ca un adevărat fir roşu volumul cât o confesiune.
Mult dialog în poezia Feliciei Feldiorean, multă introspecţie, din dialogul cu ea însăşi, cu lumea sa proprie, o luptă aproape este în această trăire puternică a confruntării continue cu elementele unei naturi complice: „Cine ne iubeşte?/Cine ne mai doare?/Cine ne vorbeşte?/Este sfântul Soare!” (Răsărit), sau: „Trăiesc iubiri demult apuse,/Trăiesc iubiri mereu mai vii,/Iubesc corăbiile duse,/Iubesc Lumina din copii” (Trăiesc), sau: „E viaţa şi vara şi toamna arzând,/E şi primăvara muită-n Cuvânt,/Viaţa e iarna şi e anotimp,/Viaţa e Soare, crâmpeie de timp” (Petale de toamnă).
Peste o lume întreagă, peste infinitatea acesteia de stări şi forme insuflatoare de emoţii se grefează imaginaţia poetei, ea putând transforma - c-o seninătate dezarmantă! - până şi enunţul liric.
Prin această surprindere a unui anumit soi de cădere şi decădere a individului în spaţiu şi timp, poeta ajunge şi îşi asumă uneori chiar şi un discurs uşor patetic, unul străbătut de o undă metafizică, una cu frofunde şi tragice inflexiuni, rezultând adevărate elegii ale însingurării asumate, devenită astfel destin asumat cu o seninătate vizibil marcată de durerea trecerii vremii: „Să ne rugăm în orice zi,/Ca să ne fie bine,/Să ne dea Dumnezeu cel bun/Doar suflete senine.//Să ne-adunăm şi să formăm/Un cerc nespus de mare,/Să fim cu toţii la un loc,/Pe-a lui Isus Cărare.” (Să ne rugăm în orice zi), sau: „Iubiţi-vă în patru zări/Şi sufletul vă fie ceaţă,/Vă ierdeţi urma pe cărări,/Şi vă spălaţi pe ochi cu viaţă.//Aduceţi vinul să îl bem/Şi să cerşim cum se cuvine/Iubirea asta de blestem,/Pe care-o facem de ruşine” (Urâţi-vă iubind), sau: „Am fost scânteia ce aprinde/Un foc ce a murit demult,/În iarna plină de colinde/Am aşteptat un început” (Îmi spui).
Aproape fiecare poem ne înfăţişează nemijlocit o poetă a vremii sale, a unui timp ampretat de moarte într-o scurgere lentă şi sigură spre nicăieri şi niciunde, în acest tot întreg ea fiind întrun raport direct cu natura veşnică şi viaţa însăşi, ascunzând în scriitura sa un om perceput numai ca un scurt şi infim moment în oceanul de devenire a existenţei însăşi.
La ea totul devine în poezie mistuire, pasiunea cu care se apreacă asupra nimicului, întregului sau inefabilului dând consistenţă şi formă arhitecturii poemelor, cu sete scrie despre tot şi toate riscând anumite căderi în descriptivism, preţ plătit formei pentru substanţă.
Mult simţ metaforic în poezia Feliciei Feldiorean, un simţ care discerne nuanţele şi tonurile, astfel adecvându-le fiecărui pasaj şi peisaj în parte, punându-le bine-n largul context al poemului văzut ca un desen miniaturizat, dar şi în cel al unei cărţi, un adevărat sanctuar al propriului suflet: „Ochii mei te zăresc prin ninsoare,/Ochii mei te privesc printre nori,/Ei au lacrimi şi nume de floare,/Ei au viaţă şi mii de culori” (Ochii mei), sau: „Mă doare iar absenţa ta,/Dar inima îmi spune/Că vei veni în viaţa mea,/Iubitul meu din lume” ( Mă doare absenţa ta), sau: „Fă-mă, Doamne, o lumină,/ Fă-mă, Doamne, un colind,/Lasă, Doamne, fără vină,/Toată iarna s-o cuprind!” (Fă-mă, Doamne).
Mult timp şi anotimp în textura poemelor sale are Felicia Feldiorean iar la ea imaginile capătă contururi de altar, în sfinţenia acestora împlinind un destin şi spunând povestea trecerii sale prin lume, în întreaga reţea metaforică apărând perspectiva spaţiului de basm, multe taine, sacralizat şi pur în acelaşi timp ancestral.
E calea prin care vorbeşte elegant despre rostul omului prin meandrele lumii şi ale propriei existenţe efemere, o expresie obsesivă a căutării de sine dacă vreţi, un artificiu stilistic de care se foloseşte pentru a da constanţă ideilor, printro mai pură reflecţiune.
Chiar dacă se simte că este sub influenţa vădită a vechilor înţelepţi, Felicia Feldiorean alocă spaţiu şi investeşte cu viziune proprie cugetările libere în care s-a regăsit întro anumită măsură şi dă o notă absolut originală acestui frumos amestec indescifrabil de blândeţe, confesiune, descătuşare şi dramatism venit tocmai din ancorarea la viaţă şi lume, la pulsaţiile acestora.
Aşa şi numai aşa s-a născut acest volum mărturie a dorinţei de cunoaştere a lumii în întregul ei, dar şi a propriei vieţi, un demers în care până şi neîmplinirile, aspiraţiile risipite şi regretele nu mai dor aşa de tare.