De o modernitate asumată este Valeriu Valegvi în dimensiunea sa poetică. Seninătatea şi metafora luminoasă caracterizează versurile situate cel mai adesea în preajma interogaţiei asupra existenţei, uneori şi din perspectiva discretă a vieţii cotidiene şi folosindu-se de ea. „Nu poţi lua ochii de pe ecranul lucrurilor obişnuite”, mărturiseşte deschis, şi o nostalgie a despărţirii inevitabile de cele cunoscute, de oameni şi de lucruri, o spaimă benignă a pierderii contactului traversează acest volum căruia subtitlul – „cvartet în si bemol” –  îi dezvăluie intenţia de coborâre la niveluri lăuntrice ale fiinţei, acolo unde se mai păstrează urme ale trecerii şi unde încă mai există o iluzie a revenirii, a reînvierii.

„Curând nu ne vom mai recunoaşte / eu o să fiu tatăl tău tăcut / tu fiica mea nepricepută / mirabilul carusel o să ne întărească / în convingerea că nu s-au terminat / prefacerile cu tâlc / doar că / s-au micşorat zilele / […] / suntem deopotrivă de siguri / că mâine ne vom risipi / în răsărituri în asfinţituri / precum două zbateri de aripi / ale aceluiaşi înger şi totuşi / ne vom mai recunoaşte?”
Metafora puternică şi sugestivă este pilonul esenţial al poeziei lui Valegvi, pe ea se sprijină structura delicată a versului. El are grijă să nu facă risipă, să o aducă exact acolo unde este cel mai bine pusă în valoare şi efectul ei este cel mai sigur creator de emoţie. Tatăl şi fiica fiind „două zbateri de aripi / ale aceluiaşi înger”, se semnifică o legătură şi o continuitate, chiar supuse pericolului unui neant posibil. Absenţa unor accente ce ar putea ţine de alienarea existenţialistă şi neo-expresionismul evident îl aşază lesne într-o zonă post-şaptezecistă şi pre-optzecistă, acolo unde are sens afirmaţia conform căreia „poezia este pentru mine un mod de a fi, o hrană, nu numai spirituală, este un mod de a mă exprima.” „Cu aerul tineresc al vânătorului de iluzii”, Valegvi se apleacă, totuşi, ludic şi ironic asupra realului fragmentat intenţionat pentru a-i sublinia şi valorile morale. Iată cum se foloseşte de o aproape fabulă spre a trimite subtil la atitudini de preferat în situaţii erotice: „Ia seama pisicile / iau distanţă / faţă de gură-cască / mai mult nu-s / decât le cere decenţa / pisicile / doar câte-odată / se fălesc cu strămoaşele din egipt / dar şi atunci mai mult tac / şi pricep dintr-o ochire / a lumii prefăcută aşezare deşi / au încă multe ghemotoace de descâlcit / ia seama pisicile / cum ar fi cum n-ar fi / să ţi le apropii de suflet”. Tot aşa se apropie şi de amintirile copilăriei, cu tandreţe şi chicot, parcă, de veselie.
Reflecţia asupra sfârşitului vieţii este tot dinspre pacea şi cuminţenia ce îmbracă toate poemele lui Valegvi, departe de ceea ce ar însemna thanatos. Aici este un timp care are răbdare, „vremi de mătase” spune titlul volumului, şi mereu există o cale de a te slava, o „arcă” într-un port, undeva, există o posibilitate de revenire: „aştepţi cuminte vestea altei înmuguriri / cu emoţie aştepţi venirea ei pentru că / viorile nu şi-au terminat partitura”. A se vedea ce discretă e credinţa în eterna reîntoarcere şi lipsită de vreo încărcătură tragică, de „nihilismul din faţa uşii” nitzschean, poate mai degrabă pe filiera heideggeriană a „eternei reîntoarceri a aceluiaşi”, a re-trăirii momentelor faste. Chiar dacă, precum Nietzsche, Valegvi se rupe de tentaţia unei „auto-oglindiri vanitoase”, el locuieşte comod înconjurat de firescul vieţii cu cei apropiaţi, de erosul foarte sublimat, ascuns în simboluri ambigue, şi îşi „povesteşte” trăirile cu sinceritate: „Liniştea de după o simt doar îngerii // în pas vioi / perechi perechi trupurile / scruta-vor adâncul loesului ceremonios // liniştea de după / suficient de încăpătoare // mai mult al pietrelor / spaţiul ultimei respirări / mai puţin de o fâlfâire / a pescăruşilor de serviciu / rămâne / pe retina întredeschisă // e o linişte / a nimicului / după”. Aparenţa de acceptare a unui final definitiv este înşelătoare, face parte din joc, face parte din convenţia poetică, pe care Valegvi nu o încalcă niciodată. Este o evidentă trimitere la ceea se francezii numesc „la petite mort”, acea perioadă refractară post-orgasmică, asemănătoare unei melancolii transcendentale.
Invocaţia divinului din ultima parte a cărţii vine să completeze şi să augmenteze o anume solemnitate caracteristică poeziei autorului. Nu cere mult, doar „ai grijă de hârjoana sufletului meu”, „dă-i numelui meu / grandoarea unui bob de grâu / astfel să dospească-n taina lumii”, aşadar cam tot ce ar putea să-l ajute să-nţeleagă rosturile. Unele versuri amintesc plăcut de incantatoriul din poezia lui Cezar Ivănescu (de la care se nutreşte vag în destule prilejuri): „Ridică-te suflete / şi cântă cum numai tu ştii / pentru fecioarele din nuci // alină-te suflete / cât porţile cerului / nu s-au deschis încă”. Un fel de lentoare a trecerii timpului, o inexorabilă curgere a celor atinse de crepuscul, „cum o planare / peste cadavrele viitoarelor întâmplări”, încarcă de sens partea de final a cărţii, cu toate asigurările deliberat puţin convingătoare: „să ştii să ştii / că nu-mi voi trăda / firescul şi febra sângelui / gâlgâind în peisaje cu tâlc”.
Valeriu Valegvi confirmă încă o dată, cu acest volum, virtuozitatea construcţiei poetice, preocuparea sa pentru poezia interiorului sufletesc, a trăirilor benigne şi neconflictuale, calme şi deschise imaginilor creatoare de emoţie şi de reflecţie morală, precum atunci când, cum mărturiseşte undeva, „aş dori să mă oglindesc îndelung în gândul Creatorului”. Răbdarea timpului îi este favorabilă, se pare…