„A mai trecut o noapte / albită de nesomn / în aşteptarea sărutului dimineţii”, zice Katy Şerban pe la începutul volumului de poezie. Se spune că noaptea e un sfetnic bun. Se vede că poate fi şi o sursă de inspiraţie poetică foarte  bună. Cel puţin pentru Katy Şerban este de cele mai multe ori. Dar, de cele mai multe ori nu înseamnă întotdeauna...

Autoarea ne spune:

„am lăsat doar fereastra ce dădea spre grădina viselor;”

 

şi ne ia părtaşi la tot ce înseamnă iubire, la tot ce înseamnă despărţire, sau ne invită să-i  observăm singurătatea aceea cea mai apăsătoare, printre oameni...

„ce greu se deschid pleoapele de îngeri / ca să împartă comete / unor luceferi îndrăgostiţi de lumină...”

 

Nostalgia anilor scurşi atât de repede, transcrisă în limbaj poetic metaforic, plin de tristeţe, în superbe versuri:

„Mi-e toamnă, iubire...şi uneori plâng / când mă dezbrac de ani, în liniştea de timp! / Îmi adastă câte-un nor ce-l pun pe genunchi / să nu fie singur în tristeţe, / îl iau apoi în braţe şi-l legăn ca o mamă bună / s-adoarmă-n cânt de vânt,”

 

Katy Şerban  se refugiază de neîmplinirile vieţii în slove care ajung direct la inima cititorului:

„Soarbe-mă, Nemărginire, / cu tot dorul imperios de zbor / şi vindecă-mi tristeţea singurătăţii

  în cuvânt!”

 

Până aici, totul a fost bine scris, cu un fior liric de necontestat.  Ce păcat că mă întâlnesc cu o întrebare scrisă în aşa fel  (greşit adică) încât tot frumosul „adunat” în primele pagini ale cărţii se duce mai repede decât un nor singuratic pe cerul senin al unei zile de vară. Întrebarea care mă nelinişteşte este:

„Cine va mai ştii de noi, iubire?”

 

O găsesc la pagina 33 şi reluată în aceeaşi tehnoredactare la pagina 56.  Poate într-o zi „iubire” va ŞTI să scrie corect întrebarea. Să nu ne pierdem speranţa... Dar supărarea-mi trece repede pentru că găsesc o bună întrebare mai departe:

„Oare de ce, sentimentele  / cele mai intense / se pied / prin rostire?”

 

Şi intenţiile cele mai bune se pierd cu o simplă virgulă pusă unde nu trebuie...

 

A scrie poezii nu-i la îndemâna oricui. Katy Şerban o poate face şi chiar ne dezvăluie câte ceva din atelierul creaţiei sale literare.

„Mă ating toate / într-o ploaie de gânduri, / le iau una câte una / le fac litere /  Şi-apoi le cresc cuvinte noi / din acelaşi poem vechi / existenţial.”

 

Sigur că nu-i deloc simplu, lucru recunoscut de autoare, care spune:

„Am ameţit tot dând roată / lungului, latului, împrejurul / cuvântului”  la începutul poeziei „Roată cuvântului”, care se încheie cu aceleaşi „ocolişuri”:

„...dând roată în lungul, latului / şi împrejurul cuvântului.”

 

Eu am trecut pe la cazurile acuzativ, dativ, m-am rotit prin imperfecţiuni şi m-a apucat (pe bune!) ameţeala...

 

Sunt virgule puse în plus, sau lipsesc acolo unde ar fi trebuit să fie:

„Vezi suflete,/cum plâng, norii tăcerii/dintre noi,/şi ne curg, lacrimi/pentru iubiri/ne-mplinite?”

 

Mai departe, o întrebare superbă, „diminuată” substanţial de ultimul vers („fără formă”): „Ce culoare / are gândul tău, / iubire / fără formă?”.

 

Chiar dacă toată poezia, exceptând versul de mai sus, e o lume a gândurilor colorate, a vântului care aduce „strigăt pierdut / în amintire”, iubirea parcă ar trebui să aibă formă, chiar dacă-i doar un vis, mai ales când iubirea şi iubitul sunt unul şi acelaşi lucru. Totul se repară imediat cu o strofă superbă:

„Sub o streaşină de cer / iubirea ţese pânza de timp / cu imprimări de stele / şi de vise în doi.”

 

... se repară ca şi cum autoarea ar folosi o baghetă magică. Atunci apar poezii valoroase, ca cea dedicată lui Nichita Stănescu.

„Pe-aici, mărul a-nflorit din nou / şi vorbeşte în limbaj de sâmburi...”

 

„Vezi suflete, / cum ţi se-mbracă ziua în lumină / şi-o dăruieşte ca pe-o iubire necondiţionată ...”

Zice autoarea în altă poezie, dar locul virgulei e condiţionat de nişte reguli valabile oricând!

 

„Aseară / pregăteam iar patul insomniei / [...] / şi mi-am amintit brusc /   că o dată mi-ai cerut iubirea / aşa / doar ca să înnoptezi cu mine / pe noua filă de poem...”

 

Precis că textul de mai sus se referă la o iubire cerută cândva, adică odată, odinioară, nu la de câte ori a fost cerută iubirea (o dată, de două ori, etc). În rest, ideea poeziei e foarte generoasă!

 

În poezia „Un zvon sonor...” se confundă „protagoniştii” acţiunii. Mai întâi textul cu pricina:

„Un zvon sonor din picături / venit din cerurile-nalte / curgeau cuminţi la pieptul unor glasuri

  de forme umane [...]”

 

Un zvon format din picături; zvonu-i venit din ceruri; curgeau cuminţi picăturile. Când zvonul, când picăturile trec în prim-plan. Până la urmă, zvonul sau picăturile?...

 

Unele din poeziile de dragoste se adresează fiinţei iubite direct, punându-i acesteia întrebări. Sincer, stilul acesta nu-mi place la alţii. Ioan Romeo Roşiianu l-a folosit în poemele sale, dar cu ceva mai mult timp în urmă şi nu cred că poate fi egalat de altcineva, în afară de el însuşi! Katy Şerban întreabă:

„Stiai iubire / că timpul ne judecă / după legi universale / iar cuvintele / după ce-şi dau obştescul sfârşit / se mai zbat / încă / între vis şi real?”

 

Foarte frunoasă ideea că vorbele se mai zbat între vis şi real!

 

Katy Şerban pune în aceasta carte de poezii întrebări care mi-au plăcut pentru modul cum sunt formulate.  Una dintre ele:

„Din banda subţire / a luminii vizibile, / câte raze se însumează / pe verticala / unei coloane infinite / doar pentru cunoaşteri / pământene?

 

Volumul de versuri „Clipă de eternitate” e împărţit în trei capitole, cu numele cărora nu-l mai obosesc pe cititor. Supărător e că în acelaşi capitol am găsit poezii nepermis de asemănătoare!

„Aseară” (la pag 86):

„Aseară / pregăteam iar patul insomniei / apoi / în taină / te-am recitit filă cu filă / şi mi-am amintit brusc / că o dată mi-ai cerut iubirea / aşa / doar ca să înnoptezi cu mine / pe noua filă de poem...”

 

Versiunea aceasta a poeziei, cu excepţia evidentei greşeli „o dată”, am comentat-o  puţin mai sus. Acum urmează cealaltă variantă a poeziei.

„Lasă-mi liniştea...” (la pag.118)

„Într-o seară / pregăteam / patul insomniei / apoi / te-am recitit în taină / şi mi-am amintit / cum mi-ai cerut / iubirea / doar ca să înnoptezi cu mine / pe o filă de poem...

 

Cred că autoarea ar trebui să se hotărască: 86 sau 118?...Tot ea zice în altă poezie:

„frunza ce-am rotito-n timpuri”

 

A rotit-o-n timpuri frunza până când a mai apărut ceva de nepermis. Nu spun ce. Am întâlnit în acest volum şi poezii (sau cel puţin strofe) care ar încăpea în categoria <<Ce-o fi vrut să spună?>>

„Degeaba-n sufletul tău vreau să pătrund, / Când sâni de lună nu vor să te cheme.”, sau

 

„Ne zgârie norii negrii veniţi din hotare / Şi munţii plâng cu văile pline de flori.”

 

Versurile de mai sus se „disting” şi prin apariţia unui „i” într-un loc unde n-ar fi avut ce să caute.

 

Poezia „Îndemn” are un început care poate fi înţeles în bine sau în rău, adică are o ambiguitate care nu dă bine la întreaga stare de reverie care se degajă din cele trei strofe.

„Nu-ţi mai cerne iubire, aşteptarea / în strana paşilor uitaţi, pierduţi...”

 

Strana ştie toată lumea ce înseamnă. Cum se poate cerne aşteptarea în strană, e cam greu de înţeles. Cuvântul „strană” poate fi înţeles şi ca boxa acuzaţilor. Pe la locurile de judecată se mai zice şi „sala paşilor pierduţi”.

 

În categoria <<Întortocheate-s căile spaţio-temporale>> aş încadra poezia „Vom supune oare timpul?”, care se încheie cu strofa:

„Poate doar când noi vom supune timpul / vom apropia iubind şi depărtările

  şi cruci de carne rotite-n anotimpuri / vor şti a lumina unind cărările...”

 

Păcat că nimeni dintre locuitorii actuali ai planetei nu va apuca să vadă crucile de carne rotite în anotimpuri...

<<Iubire cu petarde>> poate fi o altă categorie de poezii în care are şi-ar găsi precis locul. „Te aflu în cântări profane”. Citez aici strofa a treia:

„Şi muguri verzi pe rând pocneau / în soare îmblânzit de primăvară,

  parfumuri dulci şi raze aruncau / în calea noastră, într-o doară...”

 

O plimbare în mijlocul naturii, mugurii pocnind când ţi-e lumea mai romantică...ce poate fi mai frumos?...

 

În romanul „Cu pasul în linişte” de Karácsony Benő, scris înaintea încheierii războiului al doilea mondial, un personaj spune că populaţia Statelor Unite ale Americii se împarte în două: una care creşte vite şi alta care stă cu picioarele pe masă. Ce s-ar putea spune despre populaţia României, acum? Că o parte (majoritară) scrie poezii şi cealaltă le citeşte...