Cu o poezie pe umerii căreia apasă timpul şi în care tema predilectă este fragilitatea condiţiei umane ne provoacă în volumul său de debut Alexandru Nelu Huidici, „Poezie pe contrasens”.
Un volum în care-şi refuză vădit anumite manifestări de gesticulaţie poetică, în care retorismul este strecurat şi el pe ici pe colo, o cale personală de interiorizare dar şi de cunoaştere şi redescoperire continuă a tainelor lumii printr-o scriitură dominată de un acut sentiment de stranie singurătate şi însingurare în mijlocul lumii.


O stare ciudată pe care o transmite şi o extinde cumva întregului univers, o emoţie înfiripată în fiecare cuvânt, un mesaj aforistic întru câtva de luat aminte.
O mai altfel de rescriere a relaţiilor interumane, dar şi o altfel de resacralizare a lumii printr-o mai profundă interiorizare.
Aşa se nasc imagini de forţă, versuri de rară expresivitate plastică, uşor vizibilă, biografia sa personală devenind o biografie a eului, una ce se defineşte direct între conştiinţa sa şi restul lumii, prin elementele acesteia.
O adevărată cultivare a regresiunii în singurătate face Alexandru Nelu Huidici în poemele sale şi îi înlesneşte astfel lectorului accesul la un anumit mister personal şi existenţial, versurile fiind din abundenţă marcate de trăiri personale, de amintiri şi evenimente.
Acestea, o dată evocate îl eliberează pe poet de povara trecutului, noua stare permiţându-i o anumită formă de detaşare de actul creaţiei.
Starea acesta e căutată cu încăpăţânare, chiar cu preţul unei anume căderi în descriptivism, fapt uşor detectabil, deoarece consistenţa poemului are de suferit, imaginea se diluează, alunecarea înspre prozopoem venind de la sine.
De aici şi o anumită evlavie în rememorarea şi punctarea unor trăiri, vibraţii cosmice fiind martore acestui moment.
Volumul „Poezie pe contrasens” este unul marcat de existenţialism, un adevărat fir roşu, un cordon ombilical al poemelor, dar centrul de greutate cade pe secţiunea de început, care şi dă titlul întregului.
Celalalte două secţiuni  - „Duhuri colorate” şi „Abstract” - susţin temele principale ale cărţii, însă abordarea este alta, poezie cu rimă sau poeme de respiraţie, dar fără a afecta cumva întregul, volumul fiind unul împlinit, unitar tematic şi stilistic, fapt ce ne îndeamnă să luăm în calcul un îndelung exerciţiu al scrisului şi un debut deliberat întârziat.
Oricare ar fi motivele reale care conturează acestă situaţie, poetul Alexandru Nelu Huidici păşeşte curajos în sfera complexă a liricii moderne şi lasă senzaţia că pentru el poezia este un adevărat act de expresie a lumii, o întreagă filosofie existenţială.
El îşi particularizează vorbirea folosind multe arhaisme, regionalismele pigmentând textura versurilor şi dându-le un anumit aer de distincţie în această sferă a existentului, spaţiul său interior al simţirii fiind astfel amprentat de elementele şi valenţele copilăriei.
E un mai altfel de dialog, chiar o confruntare cu elementele naturii, peste care se grefează adesea imaginaţia poetului.
Aşa se ajunge uneori până la limita unui discurs patetic, dar şi acesta e străbătut de o undă de metafizică, cu inflexiuni profund tragice ce străbat vremurile din postura unor amintiri şi evenimente care-l obsedează şi urmăresc continuu.
Poemele devin atunci, din acest motiv adevărate elegii ale însingurării în mijlocul lui, senzaţia de uşoară victimizare înşurubându-se în poem, un destin altfel asumat, o anumită doză de resemnare în faţa sorţii amprentând puternic scriitura.
Cu o seninătate vizibil dureroasă face asta Alexandru Nelu Huidici, el devenind un soi de cronicar, un fin observator al timpului care se scurge înspre moarte, el creionând doar stampe din veşnicia care ne înconjoară.
Din acest motiv poezia sa devine sete de viaţă şi mistuire în acelaşi timp, un anume simţ metaforic prin care discerne tonuri şi nuanţe marcând o carte cu care poetul păşeşte curajos în lirica modernă marcată de amatorism şi diletantism.