Cu o carte temerară ne provoacă Mircea Munteanu „Mongolul”, o lucrare menită să pună cu adevărat în lumină valorile Mongoliei, o carte mai mult decât o simplă prezentare geografică a acestei ţări.
„Pe urmele lui Gingis Han” este o reală restabilire a unor adevăruri despre o ţară altfel nedreptăţită, depărtarea de noi făcând-o greu accesibilă, iar amintirile din vremea şcolii pălesc sub bombardamentul informatic actual.


Tocmai de aceea această prezenta lucrare devine un adevărat îndreptar, o carte menită să şteargă praful indiferenţei şi al necunoaşterii, o carte ce pune la îndemâna lectorului nu numai simpla descoperire a unei ţări şi a unui univers întreg, unul marcat de istorie şi frumos, ci şi pătrunderea într-o nouă dimensiune existenţială, una cu altă poveste proprie pe umeri, una cu oamnei dârji, evident marcaţi de clima şi de peisajul arid în care le este dat a trăi.
Un mod de viaţă simplu, aproape rustic adeseori, ce contrastează flagrand cu facilităţile şi confortul din zonele urbane
Locul de unde s-a ridicat Gingis Han şi hoardele lui nu cred că a mai fost vreodată aşa de bine tălmăcit în România, pas cu pas, ca-ntr-o călătorie iniţiatică această lume aproape mitologizată se relevă cu fiecare pagină dată.
Autorul provoacă şi ridică vălul, iar lumina pică din ce în ce mai corect asupra acestui spaţiu cu climă aspră şi forme de relief nedrepte, care amprentează şi particularizează un mod de-a fi.
Abundenţa de date şi chiar uşoara cădere-n descriptivism fluidizează transmiterea informaţiei, viaţa dură venind să explice asprimea locuitorilor, iar paralelismul între ce le este lord at a trăi şi nouă vine de la sine, firesc.
Interesant sau nu, dar autorul trage concluzia, în urma observaţiilor directe făcute acolo că „omul a reuşit să supravieţuiască în aceste zone tocmai datorită adaptabilităţii deosebite a ierbivorelor”.
Aşadar, legătura mioritică dintre om şi animal este altfel rescrisă în acea zonă, una în care ai senzaţia că adeseori animalul este perceput ca fiind mai important decât omul, deoarece omul depinde de exclusiv de acel animal.
Nu este primitivism, e un firesc al lucrurilor pe care nu-l putem înţelege cu vederi din exterior, din pliante de promovare sau documentare, iar Mircea Munteanu devine astfel mijlocitor, experienţele trăite în acel spaţiu înnobilând albul hârtiei.
E o şansă mare să ţii în mână o astfel de lucrare, este drumul drept şi corect de a înţelege şi a descoperi un întreg univers, dar şi ocazia extremă de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru îndestularea de care avem parte în comparaţie cu mongolii, în cazul de faţă, locuitori ai unor spaţii aflate la mari depărtări de căile comerciale maritime sau chiar terestre.
O lecţie de istorie, geografie şi viaţă ne este pusă la îndemână, informaţii îndestulătoare pentru orice lector, iar modul insinuos de redare a acesteia îl transformă-n complice pe cel ce calcă acum pe urmele autorului, într-un demers de înţelege a lui din mijlocul căreia s-a ridicat măreţul Gingis Han.
O carte pentru care autorul a fost pus la zidul infamiei în anii `90 deşi, paradoxal, lucrarea nu era publicată.
Superficialitatea unora a întârziat apariţia, însă emoţiile, senzaţiile şi cunoştinţele acumulate-n timpul unei expediţii arheologice organizată de UNESCO sunt la îndemâna cititorului acum.
Autorul este îndreptăţit să dezvolte câtă vreme el a şi gestionat organizarea unei expoziţii relevante cu prilejul unei Sesiuni de tracologie.
O şansă de a înţelege cum se cuvine un spaţiu, o lume, pulsaţiile acesteia.
Autorul face importanţi şi temerari paşi în această direcţie, teoriile şi abordările, perspectivele din care tălmăceşte totul sunt de-a dreptul temerare, ceea ce ridică gradul de tensiune în timpul actului lecturii.
Marcantă în pare a fi teoria personală despre maghiaromani, iar mănuşa aruncată va face să curgă multă cerneală printre cercetători şi istorici.
Devin odihnitoare pasajele în care descrie influenţa culturii mongole în zona noastră, prilej de reconfigurare a unor adevăruri, îndemn la aprofundare.