Cu o poezie provocatoare ne bate la uşă în primii săi paşi făcuţi pe câmpia literelor, o poezie marcată de biografism, iar metafora locurilor natale este obsesivă.
O poezie plină de trăire, în care lectorul este captivat şi capacitat în acelaşi timp, făcut complice la actul sacru al confesiunii.
O poezie marcată de dorul de acasă, deloc o poezie a înstrăinării câtă vreme Daniel Toma aduce foarte multe simboluri din lumea „nouă” în care trăieşte de două decenii, după cum ne spune în „Cuvânt către cititor”.


Confratele Mihai Firică are cuvinte de încurajare pentru poetul de-acum londonez: „Merită să avem aşteptări mari de la poezia sa şi să luăm în seamă ceea ce spune, ipostaze în care spectatorul are profit garantat”, o părere pe care o susţin cu toată tăria.
Încă de la primele pagini îţi sare-n ochi imaginaţia luxuriantă a autorului, iar alipirile de cuvinte şi imagini dau forţă versului şi ideii.
Eu fapt îmbucurător este că vorbim de o ediţie bilingvă, româno – engleză, cadrul mijlocitor şi accesibil pentru un spectru mai mare de cititori.
Dar, ceea ce generează un plus enorm de sensibilitate e faptul că poetul debutant îşi pune cărţile la bătaie pentru un scop nobil, acela de ajutorare a unor copii în nevoie, demers pe care-l şi salutăm, dar îl şi sprijinim şi noi.
Daniel Toma îşi reifică un univers propriu, investeşte cu forţe superioare amintiri, fulguraţii de gând, clădeşte şi reclădeşte stampe, lumea copilăriei se recreează cumva singură, ca-ntr-o proză, încet şi sigur portretul fizic şi moral al personajului.
Totuşi, un anumit eu singular străbate ca un fir roşu, cu imaginea sa pură cu tot, ideală cumva, lume în care poetul dovedeşte multă măiestrie cântându-şi singurătatea şi însingurarea, divinitatea, mama, bunica, tărâmul natal pare-a fi clădit în infinit.
Au loc toate în poemele sale, un prea plin de bucurie şi forţă, codrul, vîntul, izvoarele, frunzele, amintirile, remuşcările, într-un haotic dans ştiut pe de rost sub prezenţa unui Dumnezeu îngăduitor.
Un soi de treaptă dacă vreţi a solitudinii, o viaţă aparte care ba se regăseşte în aproiere de Dumnezeu, ba de amintirea caldă a tărâmului natal, în ambele el jucând rolul unui adevărat martor nu numai la un nesfârşit şir de evenimente care mai de care mai tulburătoare, ci şi la propria experienţă.
Dar, ceea ce îmi pare a fi cu adevărat elocvent pentru forţa acestei cărţi este tocmai faptul că Daniel Toma reuşeşte să fixeze în secvenţe cu adânc substrat filosof adevărate lecţii de viaţă, uşor detectabil a proveni din propria experienţă: „aş vrea să ştii că nu mai sunt/nimic mai mult/doar/exilat cărunt într-un/mănunchi de şoapte/versuri – amănunt”, sau: „Libelulele şi fluturii ăştia sunt mai rapizi decât lumina retinei/îmi intră în minte ca o rugăciune/şi primăvara este un pântec din care/ies anotimpurile de nu se mai schimbă/din care se nasc doar pepeni în chip de poveste//Departe oase uscate de ştiuci/foi de dafin cu autograful/unui vânt subţire şoaptă/primă ediţie//Duminica de paşte/Măicuţa mi-a semnat/Numele în iubire/A crezut că asta e o idee bună”.
O patetică situaţie existenţială, de aici atâta închinare părinţilor şi locului natal, o adevărată întoarcere – dar şi provocare! – la interiorizare, gravă şi profundă meditaţie asupra vieţii şi-a morţii, adesea văzută ca eliberatoare: „Eu aveam dubiile mele/puţină ploaie/amărâte mărunţişuri – tristeţe// În poemele mele alerg cu schiţele versuri printre băltoace/în cimitirul luminat de flori de vişine primăvară/să-ţi şoptesc că-ţi accept iubirea neschimbată/fără condiţii”, sau: „braţele mele ce te îmbrăţişau/învăluită în linişti subţiri ca un puls răzleţ/sunt altcumva de cum erau/adesea mă privesc în oglinzile frunze întrebări pierdute-n/ vânt şi/habar nu am cine sunt/nu mai am nicio amintiredespre toate ce ar trebui să fi/cineva iubit de tine, ce e mai oacheş şi mai înalt decât mine/a devenit cuvintele cu care scriu şi gânguresc/ori poate gesturile, vocea mea eşti tu/întorcând pagină cu pagină de la începutul cerului?!/iar toate cele sunt sărut nemărginit de înţelepciuni”.
O anumită doză de resemnare străbare unele versuri stigmatizând poemul, amprentând imaginea.
E bine pentru zbuciumul poetului, este un demers eliberator, dar e unul care poate dăuna întregului.
E o rostire directă a aunui anumit tragism, o împlinire definitivă, ca o eliberare de greu, de povara existenţială dacă vreţi, fenomene de tragism personal fiind ori vizibile ori intuite, în pofida încercării poetului de a minimaliza importanşa acestora.
E calea prin care el conturea ideea că numai printr-o nemurire moartea sa devine utilă în mod ireversibil, o mai altfel de călătorie spre necunoscut.
O carte puţin influenţată blagian, dar una prin care Daniel Toma aduce multă înseninare după provocatoarele teme filosofice, prilej nemijlocit de reflecţie asupra vieţii şi-a morţii.
O carte în aceeaşi măsură marcată de profunde semnificaţii moderne, o carte ancorată într-o realitate, o carte scrisă cu sufletul.