Iubirea în sensul ei întreg, definită prin fluiditate, trăită în toate felurile posibile; unele dintre acestea conceptual universale, altele unic caracteristice; de la pur elementare la clar năucitoare. Pornind perceptiv de la diversitatea cu care suntem binecuvântaţi creativ, suntem în mod inductiv la rândul nostru tentaţi să ne dedicăm însăşi creaţiei astfel cum ne îndeamnă sufletul şi ne îndrumă mintea.
           În spiritul acesta tânăr şi liber şi frumos, neînvăluit încă de prejudecăţi care ţin de explicitarea existenţialităţii, Ada Beraru vine să contrazică spusele multora potrivit cărora o următoare generaţie poetică nu va mai exista; scriitori de marcă, lingvişti, critici, esteticieni, academicieni chiar s-au exprimat în acest sens – unic sens.

Auzim si citim deseori expresia – "Europa se sinucide"! Nu e o expresie noua si a fost scrisa, rostita si repetata de mai bine de o suta de ani de catre politicieni, scriitori si dictatori si din perspective filosofice si ideologice diverse. Nu se stie exact cine a conceput fraza ori notiunea, dar ele apar si reapar frecvent in multe din cartile despre Europa care au fost scrise in Secolul XX ori se scriu astazi, se arată într-o analiză a Alianței Familiilor din România, preluată de Romanian Global News.
Fraza pare a fi repetata tot mai des mai ales in cartile publicate in ultimii ani. Ultimul exemplu e cartea tocmai publicata a britanicului Douglas Murray, The Strange Death of Europe – Immigration, Identity, Islam ("Moartea stranie a Europei – imigratie, identitate si islam").

În acestă dimineață mi-am luat inima în dinți și am pus „gând rău” unui volum de poezii ce ședea cumințel în posesia mea de câteva săptămâni bune: „alte mașini și-un fotograf amator”. Violeta Anciu semnează coperta, pe cale de consecință despre poezia acestei tinere este vorba.
Dar să fie vorba, în astfel de situații, numai despre poezia scrisă sau despre autor și scrierea lui? Este dificil să-ți exprimi părerea, dincolo de banalul gastronomic „îmi place sau nu“, atunci când cunoști personajul.

Ca să lămurim cum stau lucrurile în cartea „Pe urmele lui Gingis Han”, trebuie să știm câteva lucruri, să ne reamintim despre începuturile anilor 1200 din Mongolia, despre marele lor conducător.
Și ele stau cam… în felul următor: Ginghis Han (Temüügin, Тэмүүжин: „Întemeietorul”) este considerat unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile. Cu sabia războiului a cucerit o mare parte din Asia punând temeliile marelui Imperiu Mongol. Dispunând de o uriașă forță armată bine organizată și extrem de mobilă, Ginghis și principalii săi comandanți militari au întreprins numeroase războaie de cucerire, încheiate cu importante câștiguri teritoriale: Siberia (1207), China de Nord (1211-1215) și Asia Centrală (1219-1221). A invadat India (1221) și Rusia (1223).

Cu o poezie surprinzător de bine construită pentru cineva aflat la început de vieţuire literară ne întâmpină poeta Adela Conciu, o poetă a deplângerii de sine aş spune, una care-şi alimentează scriitura tocmai din (ne)liniştea pe care şi-o găseşte - într-o anumită stare de însingurare în mijlocul acesteia -  într-o lume clar improprie visului şi poeziei, în care sufletul nu mai este de mult o monedă de schimb.
Ea păşeşte-n largul literaturii cu volumul „Destin de poezie”, unul marcat de confesiune, unul în care jonglează nesperat de uşor cu sensuri şi simboluri, în care se apropie şi se depărtează după bunul său plac de cititor, acum confesor, acum parte a vieţuirii sale-n poem, o carte în care-şi asumă nemijlocit ea însăşi rolul partizanului, conturând senzaţia că poate duce o luptă de gherilă cu slova şi versul.