În poemul Irinei – Lucia Mihalca, intitulat ” Celălalt trup, o nouă viață” se descoperă receptarea facilă a forțelor sonanței eternului în spiritual materiei, a sonanței universalității ontologice, capabilă de autodisecție și de creare a temporalității în universal: ”Vuietul veșniciei, auzit noaptea, tăia timpul în două,”…
Această sonanță (a veșniciei) întrețesută de crome astrale și izvorâtă, poate, din repertoriul corurilor celeste, dar și din câmpuri de combustii cuantice și mega-astrale, este capabilă de culisare în universal si, hiperbolizându-se, poate constitui în sine un punct referențial (ac) al universalului: ”Cobora din cer pe pământ, împungându-l cu un ac”…

Într-o lume în care fanatismul religios, ce atacă dinspre țările sărace din sud-est și războiul cu spiritualitatea, care își găsește sălașul în ținuturile bogate din nord-vest sunt cei doi nebuni care atacă, în diagonală, Regele Om, cartea Izvoarele uitate ale dreptei credințe, de Ernest W. E. Herman, publicată in anul 2015, în cea de-a doua ediție, la Editura Carmel Print este, privită in ansamblu, un binevenit apel la tradiție și toleranță.
            Cartea a fost concepută ca o introducere în învățătura, cultul și viața creștinilor. Ea expune probleme fundamentale de teologie precum: Biblia si Sfânta Traditie, pocăința, crucea, botezul si “nasterea de sus” sau “nasterea din nou”, preoția, iconologia, cultul sfinților si învățătura despre moaste, mântuirea dupa moarte, mariologia.

Pe internet, poeţii noştri domină oceanul virtual hotărnicit între ţărmurile limbii române, observă cel ce s-a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Prozatorii au şi ei culoarele lor de navigare, dar mereu sub rezerva discriminării, în raport cu poeţii. În era vehiculului Google, contemplatorii nu mai au timp să urmărească parcursul lung al prozei, fie şi dacă autorul îşi postează pe rând secvenţele romanului sau ale nuvelei, perceptibile ca unităţi de sine stătătoare. “Timpul e bani”, remarcă “filozoful” pragmatic al prezentului.

      „Totul este inversul totului./ Dar nu i se opune, şi,/ cu atât mai puţin îl neagă”  (Nichita Stănescu)

           Se ştie, lectorul romanului contemporan este un public aparte: analitic, cosmopolit, sincronizat cu toate orientările şi tendinţele estetice, narative, filosofice etc., este interogativ, erudit – ştie istorie, teologie, politologie, sociologio-psihologie, naratologie, mitologie etc. -, este poliglot, neliniştit, nemulţumit de sine şi de lume, participant activ la târguri, lansări de carte, simpozioane, festivaluri de literatură,

Maria Ieva, În sfârşit, fluture, Editura Absolut, Bucureşti, 2016

            Se pare că Maria Ieva, cunoscută poetă şi prozatoare, a intrat într-o nouă etapă a creaţiei lirice, apropiindu-se de marea problematică a Vieţii şi Morţii, atinsă de numeroşi poeţi ajunşi la o anume maturitate artistică.

            Metafora din titlu sugerează o transformare, o schimbare benefică, de la un stadiu la altul. Mai precis, la deplinătatea formei şi a funcţiilor fiziologice, cognitive şi intelectuale, dar şi a celor afective, prin care devii capabil de a însămânţa Cuvântul în pământul reavăn al sufletului cuiva, dar şi a-l împărtăşi, aidoma fluturelui care fecundează floarea ca să capete parfum şi culoare.