Cu o poezie surprinzător de bine construită pentru cineva aflat la început de vieţuire literară ne întâmpină poeta Adela Conciu, o poetă a deplângerii de sine aş spune, una care-şi alimentează scriitura tocmai din (ne)liniştea pe care şi-o găseşte - într-o anumită stare de însingurare în mijlocul acesteia -  într-o lume clar improprie visului şi poeziei, în care sufletul nu mai este de mult o monedă de schimb.
Ea păşeşte-n largul literaturii cu volumul „Destin de poezie”, unul marcat de confesiune, unul în care jonglează nesperat de uşor cu sensuri şi simboluri, în care se apropie şi se depărtează după bunul său plac de cititor, acum confesor, acum parte a vieţuirii sale-n poem, o carte în care-şi asumă nemijlocit ea însăşi rolul partizanului, conturând senzaţia că poate duce o luptă de gherilă cu slova şi versul.

Cu o poezie a căutării ne întâmpină şi provoacă poetul Ioan Corin Culcea cu cea de-a treia sa carte, o poezie a înaltului, una în care se orientează vădit spre un lirism interior, stabilind cu uşurinţă un interesant sistem de relaţii între structurile formale legate de ritm, chiar de forma interogativă a propoziţiei, de sintaxă, cu multiple şi vizibile corespondenţe între melodicitatea poeziei în sine şi substanţa ori sensul acesteia.
Lirica lui stă elocvent sub semnul meditaţiei în marginea misterului, aerul blagian dând forţă imaginii, iar construcţia acesteia trădează îndelungul exerciţiu liric.

Ca o punere a sufletului pe tavă este cea de-a treia carte a poetei Felicia Feldiorean, românca noastră stabilită de mult timp în Germania, o poetă care îmbină armonios în poem dorul de casă cu cel de viaţă trecută, introspecţia, reflexia fiind amprentele cu care marchează definitoriu volumul „Risipitele iubiri”.
Cu fineţea şi feminitatea balerinei care merge pe poante pentru a nu deranja liniştea şi lemnul scenei intră-n poezie Felicia Feldiorean cu această carte inspirat împărţită în trei secţiuni - „Risipitele iubiri”, „Petale de suflet” şi „Celor fără vină” - astfel rezultând un volum pe de-a-ntregul unitar tematic şi stilistic.

Cu un volum sugestiv (de)numit „Arcă-n vremi de mătase” ne ademeneşte acum poetul Valeriu Valegvi, acest nărăvit la profunzimile cuvântului, altfel un taciturn îndelung vorbitor în vers, o fie uşor introvertită care explodează-n poem.
Acest „Cvartet în SI bemol” împlineşte un destin poetic, aduce-n prim planul iubitorilor de frumos un spirit puternic, un visător, un om nărăvit la forţa introspecţiei, la lumina venită din interior.
O poezie prin care transmite uşor emoţii, o poezie în care jonglează cu dexteritate de magician cu mijloace artistice, tăietura de maestru în text trădând îndelungul său exerciţiu liric, aplecarea asupra hârtiei.

De o modernitate asumată este Valeriu Valegvi în dimensiunea sa poetică. Seninătatea şi metafora luminoasă caracterizează versurile situate cel mai adesea în preajma interogaţiei asupra existenţei, uneori şi din perspectiva discretă a vieţii cotidiene şi folosindu-se de ea. „Nu poţi lua ochii de pe ecranul lucrurilor obişnuite”, mărturiseşte deschis, şi o nostalgie a despărţirii inevitabile de cele cunoscute, de oameni şi de lucruri, o spaimă benignă a pierderii contactului traversează acest volum căruia subtitlul – „cvartet în si bemol” –  îi dezvăluie intenţia de coborâre la niveluri lăuntrice ale fiinţei, acolo unde se mai păstrează urme ale trecerii şi unde încă mai există o iluzie a revenirii, a reînvierii.