Există pentru că trebuie să fie, un moment de maturitate a gândirii şi a scrierii, în care sensibilitatea împreună cu raţiunea creează un cuplu de forţe aproape de rostul împlinirii. Nu ştiu cine nu ar fi avut vreodată, măcar o singură dată, senzaţia absolut omenească, de îndoială asupra parcursului său existenţial. Iar în literatură, în mai larga accepţiune în artă, emoţiile inerente amplifică această stare de estimare adesea cu predispunere conflictuală, ca şi cum nu am fi dat destul prinos până acum, şi iată a venit sorocul unei introspecţii voite şi binevenite.

Distragerea prin expresie a orice dinăuntru în orice dinafară şi invers. Aducerea la rezoluţie cât se poate a firescului elegant îmbrăcat de promenada ori de carnavalul cuvintelor. Adresabilitatea directă ca la sfânta spovedanie care nu există. Poezia în schimb, da!
           A şti de unde să începi şi eventual să nu mai termini… Intri într-o putere a minţii căreia nu-i trebuie nicio formulă magică de justificare. N-aş avea dintr-odată cum să uit de Alvin Toffler, cu cele trei mari care au zguduit: „Şocul viitorului”, „Ciocnirea civilizaţiilor”, „Al treilea val”. Justificată ar fi întrebarea ce-mi veni să mă arunc tocmai în vârtejul ideatic conceptual şi precognitiov. De aceea, pentru că realmente am nevoie de readucerea spaţiilor cu tot cu temporalitatea lor şi cu rost din memorie pentru a intra în prea-plinul unei poezii deloc circumstanţiale, aş îndrăzni a spune: evolutive pe lângă faptul de a fi vie.

            Trebuie să se întâmple astfel, deodată, ştiut-neştiut, ieşirea din spaţiul strict personal, pentru a scruta orizontul imediat al diversităţii creaţiei; acela mai amplu, mai dens, decât alte orizonturi participative la matricea universalităţii. Putem spune că avem de-a face cu fericita căutare a sinelui în reflexiile pe care sufletul însuşi le doreşte aduse din lumea dinafară în lumea dinăuntru. Ar fi dar n-ar fi doar o introspecţie, în sensul propriu acela care presupune înţelesul cunoscut ca omologat fiind, depăşind cu mult această ipostază. E mai mult o transcedere în grozăvia inerentă care însoţeşte mintea şi spiritul mergând până la umanizarea unor vii sclipiri generatoare de energii alternative programaticului.

           Undeva la mijlocul timpului se află un anotimp mai greu definibil şi declarabil. Doar atunci când atingi cu pana sâmburele său magic, simţi că e împlinire a visului cu realitatea. Vigoarea tinereţii grăbite se îmbracă de gală cu înţelepciunea predefinită, subînţeleasă, motivată.
           De la idee îndelung lucrată la imagine indivizibil reflectată şi refractată e acel pas care odată şi odată trebuie făcut. Se nemureşte trecerea inevitabilului prin viaţă şi reciproc categoric. Aşa cum este firesc, dimensiunile sunt altele decât erau ieri, alaltăieri, împrumută ceva aproape mecanic din mâine, poimâine.

Faptele istorice au trecut, au lăsat urme adânci pe obrazul Europei, urme care s-au cicatrizat de mult, dar care pot fi vizibile şi azi, şi mâine, pentru totdeauna. Dictatori au fost şi cu 70 de ani în urmă, dictatori mai suportă încă planeta şi în mileniul al treilea.

Autorul ne prezintă în cartea sa aspecte necunoscute din viaţa lui Hitler, o persoană sinistră până la urmă (nimeni nu se îndoieşte de asta), care a avut şi mici urme de om normal, din ce în ce mai şţerse pe măsură ce ruşii şi americanii se apropiau de Berlin. Tocmai aceste aspecte (oarecum) inedite din carte m-au determinat să o prezint cititorilor.